Drama "oraselor-sate"

Na, am zis ca o sa scriu despre treaba asta odioasa orice-ar fi.Tot am cautat niste motivatie zilele astea si-am zis: "Domle' una si cu una fac doo, eu tre' sa-mi vars ofu neaparat in legatura cu orasele mici ale patriei, ca numai denumirea lor insasi mi se pare strigatoare la cer"

Cu totii am trecut macar o data printr-o localitate cu doua sau trei scari de bloc, inconjurate complet de case in curtile carora localnicii(orasenii) cresc vite, porci, cai, pasari, iepuri si alte oratanii. Uneori, de la caz la caz, cum iesi din scara blocului dai de camp si de un minunat lan de floarea soarelui sau de porumb, prin care vara mai zaresti cate-o orasanca, doua, la sapa, "cum is femeile".(nu e de mirare ca in scarile blocurilor se aduna soareci)

Orasele astea isi trag lunga lor istorie seculara din negura evului comunist, cand oricarei comune mai mari cu potential agricol sau forestier i se atasa imediat un combinat, o fabrica de ace brice si alte chestii ori un C.A.P. sau o fabrica de conserve unde toate femeile din sat puteau fi angajate, facand trecerea de la traditionala sapa-care curand avea sa devina un hobby de week-end in aer curat- la decapatul ardeilor grasi sau la spalatul muraturilor.
Potentialul economic al comunei crescand, normal ca orgoliul socialist a simtit mereu nevoia de a construi ceva edificator in cinstea progresului catre civilizatie si modernitate, si anume blocuri gri de 3 sau 4 etaje, pe partea cealalta a strazii pe care se afla de obicei si C.A.P. ul sau fabrica de conserve, ca atunci cand deschizi geamul dimineata sa poti da de mirifica priveliste impusa de propriul loc de munca ce avea sa-ti marcheze de-a pururi conditia-din om la sapa devenai automat orasean cu acte-n regula care munceste la combinat sau "la conserve".
De-a lungul sutelor de ani, satenii au inceput sa isi formeze o falsa identitate despre sine, si anume...aceea ca ei, ca sa vezi, ar fi oraseni si ca mai mult (idee dezvoltata prin anii 90) spatiile in care locuiesc poarta denumirea de "spatii urbane".


Desigur ca multi dintre voi probabil vor incepe acum enunturi care contin inevitabil structura cabalistica "tuzgatu", daaaaaar la randu-mi, provin dintr-un oras-sat, asa ca stiu ce rahat mananc iar asta nu ma impiedica sub nicio forma sa sanctionez aceasta unitate administrativ-teritoriala absolut inutila pe harta tarii.

Majoritatea acestor "medii urbane" despre care vorbesc sunt raspandite in general in afara arcului carpatin, in principal in zonele de campie si dealuri joase, unde dintotdeauna agricultura a proliferat.
Printre acestea amintim: Ianca, Insuratei, Faurei, Macin, Medgidia, Corabia, Mizil, Roznov, Tecuci, Marasesti, Brazi, Titu, Bascov, Calarasi, Adjud, Slobozia, Urziceni, Fetesti, Caracal, Slatina, Alexandria, Rosiorii de Vede, Pogoanele, Ramnicu Sarat, Buftea, Pascani, Targu Bujor, Babadag, Petrosani, Vulcan, Tandarei.

Orice imagine de pe google cred ca ar fi destul de folositoare spre o mai buna lamurire in ceea ce priveste maiestuoasa infatisare pe care aceste "spatii urbane" o au in comun. Ori de cate ori v-ati deplasat cu trenul prin sudul sau estul patriei, ati putut observa acele stationari absolut inutile si de-a dreptul enervante in tot felul de "noduri" de cale ferata ori "halte", remarcand peroanele acelea dezastruoase si lumea fina care se da jos de obicei la aceste statii, de obicei cu sacosi pline de merinde, legume, fructe, carnuri, pasari vii, etc...
De remarcat ar fi si acele case din caramida rosie comunista din care mai iese uneori cate o tanti cu moaca de betivanca-ce pare ca tocmai si-a terminat etanolu dat prin paine sau vodka Polar or Tanita- sau un nene cu obraji rosii, burta la inaintare cu cate un steag jegos in mana dreapta pe care il fultura de zor inainte de a stationa trenul.
Niciodata nu am putut intelege ce hram poarta oamenii aia si de ce pana mea nu se demoleaza cocioabele alea de "case cefere".
Odios.
Bineinteles ca oriunde ne-am afla exista si oameni de calitate.La randul meu cunosc din fericire foarte multe persoane capabile care provin sau locuiesc in astfel de "spatii urbane", insa ceea ce incerc sa spun este ca o zambila nu a adus niciodata primavara.
Un prieten imi povestea acum cateva saptamani despre o cafea pe care a avut nenorocul sa o bea la o cafenea din gara "orasului" Faurei, unde pe pereti erau prezente inca scene din perioada de gratie comunista, scene agrare reprezentand culesul porumbului sau scene in care pionierii erau reprezentati ca model al patriei.
De obicei, infrastructural vorbind, cand intri intr-un astfel de "spatiu urban", devine foarte greu sa iti dai seama cam pe unde este centrul, iar "centrul administrativ" apare de obicei conturat in zona celor cateva blocuri, unde se manifesta si "viata orasului" de altfel. Tot pe-acolo e de obicei si discoteca, barul de zi, un magazin mixt sau mai multe, depinde de la caz la caz si bineinteles liceul de profil tehnic sau dispensarul.
O mica parte din populatia acestor spatii urbane ajunge prin orase mai mari de obicei, iar odata cu aceasta migratie catre zonele cu adevarat urbanizate, se creeaza o confuzie incet, incet in legatura cu originea sau locul de provenienta.
De exemplu, de cate ori ati intrebat pe cineva din Urziceni, Slobozia sau Corabia ori Pogoanele "De unde esti?", ce v-a raspuns?
In 95% din cazuri, vi se raspunde transant: "De undeva de langa Bucuresti", asa cum si cineva din Medgidia poate fi "de langa Constanta" sau cineva din Pascani poate fi " de langa Iasi", chiar daca de multe ori petreci cu masina mai mult de o ora pe sosele vai de mama lor atunci cand vrei sa ajungi dintr-un oras mai mare "de langa" intr-unul din aceste "orase-sate".(foste sate, scuze)
Aici cred ca intervine mereu acea drama si acea prapastie adanca din care fostul locuitor al acestor minunate "spatii urbane" nu mai poate iesi.El nu mai retine de unde a plecat si cumva, simte necesitatea vadita de a se raporta la orasele mai mari de care se va agata ca o musca verde pe o balega de cal.Aici cred ca intervine elementul dramatic al acestui segment de populatie care traieste in confuzie/sau poate isi doreste sa ne induca pe noi, astilalti in eroare, sa ne faca sa credem ca, iata, intr-adevar, ei cei batuti de soarta nu isi mai amintesc de unde sunt.

Bineinteles, ca exista si orase mici in tara asta care arata frumos, placut ochiului si care au acea demnitate si dimensiune culturala pe care orice spatiu cu adevarat urban ar trebui sa il aiba.
Aici amintim: Sighisoara, Medias, Dej, Sulina, Curtea de Arges, Targu Lapus, Sinaia, Busteni, Cozia, Fagaras, Rasnov etc.
Dar sa ma scuzati rogu-va, mi-a fost imposibil mereu si intotdeauna imi va fi, sa pot concepe alaturarea aia grotesca de lanuri de porumb si floarea soarelui cu blocurile gri.

Satul va ramane sat, porumbul va fi porumb iar ce-i urban, urban va fi.

Hai ca ma dor si degetele de la tehnoredactat.

Fuckthatshit.

Atâta sacrificiu pentru o casă, domle

M-am decis.După ce termin facultatea fac un credit și mă duc în Transilvania în județul Sibiu și-mi cumpăr o casă bătrânească.Punct.La 25 de ani!
Fie ce-o fi.Au trecut 3 ani de când trăiesc cu dorul de a avea casa mea acolo între munți, departe de lume și de probleme, departe de clișee și de formalități, departe de colegi de muncă și de corporație, acolo departe unde aerul e curat, legumele sunt gustoase, laptele e gras, iar oamenii parcă știu să fie oameni.Cât vor mai ști.
Mereu am avut convingerea despre oamenii de acolo de sus de la munte că au sufletul mai deschis, mai puțin măcinat de mărunțișurile vieții cotidiene și parcă-s mai îndreptați către muncă, decât oricare alții.
Acolo, între munți o să mă duc de Sărbători să beau o cană cu vin fiert îmbibat de cuișoare și să deschid fereastra la bucătărie și să simt aerul rece cum intră în casă.
Să miroasă a animale și a căpițe de fân și a oi și a munte.Să am colaci pe masă și cârnați crud-uscați, un pat mare bătrânesc în care să stau, iar peretele drept al camerei mele să am o bibliotecă din lemn imensă care să cuprindă toate cărțile dragi sufletului meu.
În bucătărie să am un frigider mare plin cu bunătăți pe care să se afle mereu un televizor mic tip sport pe care ori de câte ori îl deschizi să dai de emisiuni random la care oamenii de la țară în general se uită captivați.La fereastra cu perdele de Pașcani va sta veșnic o pisică din vecini închiriată pe perioada vacanței, care va mânca la asă cu mine și va pofti și-n pat de va binevoi.
Da, e o ciudățenie mare, dar pisica va trebui să facă parte din peisaj din când în când, că așa este de sărbători.
Voi privi muntele și pădurea zi lumină și noaptea voi asculta radio în timp ce îmi chem vecini să-mi povestească de-ale lor.Mă voi simți inspirat atunci.Voi scrie.
Dar niciodată nu voi scrie despre cât de sinuosă s-a dovedit a fi calea către realizarea acestui vis.
Câteva săptămâni pe an mă voi rupe de lumea în care trăiesc, lumea perfectă guvernată de legi, în care nu există lipsuri și deznădejdi și voi pleca urechea mai mult către cei care trăiesc mai aproape de natură, mai simplu și mai curat.
Acolo o să mă simt mereu acasă.Preț de câteva săptămâni.
Iar pentru asta cred că se merită tot sacrificiul din lume, toate nopțile nedormite și trezitul dimineața și mersul la facultate și umblatul prin frig sau ploaie sau ceață care îți intră la oase.Pentru că pentru două săptămâni din an mă voi afla acolo în lumea veche și neschimbată din care cel puțin spiritual fac uneori parte.
Iar ori de câte ori uneori-ul devine mai stringent, parcă tot ce e în jurul tău te împinge să mergi spre împlinirea dorinței.
Și totuși, oare se merită atâta trudă pentru o casă pe care la urmaurmelor nu o iei cu tine pe lumea ailaltă?Eu zic că da.

Oameni de-ăștia am mai văzut eu odată...

First come the days of the plague.Then come the deams.Dreams that warn of the coming of the dark man.The apostate of Death, his worn-down boot heels tramping the night roads...(S.King, "The Stand")

Odată ce visele se duc, unul câte unul fără să îți dai seama, observi mai apoi că rămâi cu latura pragmatică de care nu erai foarte conștient înainte, latură care te va împinge să îți construiești propria carieră și când spun carieră nu mă refer la raportarea la niște jumătăți de măsură.Nu încerc să spun că totul îți va fi oferit pe tavă.
Ieri am avut un seminar de grup susținut de tutorele de-aici de la facultate și după ce s-a terminat seminarul respectiv, omu iese la o țigară și printre altele mă întreabă:

-De ce ești atât de implicat în zona asta a carierei?

A fost o întrebare aparent banală, simplă.Răspunsul meu aveasă vină după 30 de secunde de blocaj în care nu am știut ce să-i răspund.

-Pentru că asta mă motivează.

Răspunsul interior a fost cu totul altul și pe drumul spre casă nenorocitul răspuns, în toată veridicitatea lui a început să urce din stomac până în zona esofagului, tinzând parcă să iasă afară.

Răspunsul era de fapt: Pentru că atât mi-a mai rămas

Acum două săptămâni eram în Londra în metrou undeva între St. Pancras și King's Cross, mă grăbeam să prind trenul să mă ducă la mine-aici la țară.Și tot holbându-mă la mixul ăla ciudat de oameni proveniți din enșpe sute de categorii sociale și culturale, văd un grup de oameni undeva în jurul vârstei de 30 de ani care stăteau pe scaun cu câte un ziar în mână.Erau îmbrăcați office, lucru care m-a dus cu gândul la faptul că ar putea lucra la un birou și se distingeau net față de restul oamenilor din metrou atât prin ținută cât și prin atitudine.
Erau ceva indivizi înghițiți de-o corporație acu mai mulți ani care acum își pierdeau privirea între paginile unui tabloid, stând unul lângă altul ca o mică sectă în care adepții se asigură că nu se despart unul de celălalt.Se vedea că nu duc grija zilei de mâine, că au o siguranță financiară și că cel puțin profesional erau împliniți.au poate așa mi i-am imaginat eu, la ora 11 noaptea, adăugând și o doză de stres ca nu cumva să pierd trenul.
Ieșind din metrou și intrând imediat în gara uriașă de la King's Cross îmi adusesem aminte că mai văzusem și anul trecut astfel de oameni, în Stockholm, pe una din străduțele din Sodermalm, în fața unei cafenele.
Și atunci mă încercase același sentiment de nulitate, nemernicia de a te simți mic în fața celor împliniți profesional, care sunt acolo sus și care privesc către cei care vor să ajungă ca ei uneori cu dispreț, alteori cu admirație.
Și totuși, gândesc că de moment ce tot ce mi-a mai rămas e cariera, tot ceea ce atrage ea cu sine se va materializa în ceva mult mai concret curând.
Sunt zile în care uit cine sunt și sunt zile în care simt cum cresc.Nu spiritual, ci profesional.Acum doi trei ani nu simțeam lucrul ăsta.Erau alte multe mărunțișuri care mă bucurau dar care la vremea potrivită nu erau deloc mărunțișuri.
Mi-aș dori să scriu mai des.Mi-aș dori să pot aloca mai mult timp scrisului și să mă pot exprima mai liber și mult mai literar în propria mea limbă, să am fluența cognitivă și literară pe care o aveam acum doi ani.
Mi-a luat peste jumătate de oră să scriu amărâtul ăsta de post.Nu-mi place deloc cum sună.Deloc.
Dezamăgitor.
Încet, încet o să pierd și ușurința de a mă exprima în propria limbă.
E de căcat, știu.

Asasiasa

Ce cacat.N-am diacritice la momentul asta da' oricum nu-i un capat de tara.Desi e frustrant.
Ma gandeam ieri ca e cumva obositor sa incerci sa stergi amintirile.De ce sa le stergi?Lasa-le acolo ca nu-ti cer de mancare si chiar daca ti-ar cere, nu este o crima.Candva te-au reprezentat ca om si tu acum ce faci?
De ce sa le stergi?Pentru ce?Bucura-te pentru ceea ce ai fost, pentru ceea ce esti acum si pentru ceea ce vei fi maine sau peste niste ani.
Candva as fi dat oricat sa le sterg (ca sa nu zic "sa le dau delete like forever), m-as fi bagat in tot felu' de calatorii de-astea care puteau dura saptamani si care m-ar fi purtat prin tot felul de coclauri unde as fi intalnit oameni si oameni...dar azi mi-am dat seama ca stersul amintirilor e de domeniul trecutului.Nu ne face mai buni sau mai rai.
Nu mi-ar aduce nimic bun dar nici ceva rau.
Nu le-as mai sterge pentru nimic in lume.Le-as lasa sa fie acolo.
Ca deh, asa e cu trecutul.Ramane colorat, de neschimbat si...cum mai e trecutul...mai de doamne-ajut-asa, poate e ca noi insine...intr-un moment dat al vietii.



Intrinsec.



*Acum mi-am dat seama ca a trecut mai bine de un an de cand nu am mai atasat un cantec vreunuia dintre posturi.