Friday, July 25, 2008

Cap. II-"O seara pe malul lacului Baikal"-"Lumina si intuneric"


Capitolul 2

O seara pe malul lacului Baikal

Serghei mâna calul pentru a ajunge mai repede şi o ţinea pe Jamila legată,care se uita înapoi spre Deşertul Gobi,care părea sorbit de fumul amurgului.Odată cu terminarea stepei,pădurile întunecoase siberiene,începeau să îşi arate din tenebrele lor.Acel spirit rău pierise demult din inima ei şi se gândea mereu la ceea ce avea să facă mai departe.Un soare se stinse de pe bolta întinată de păcat,însă un soare şi mai strălucitor răsări în sufletul ei.

La o distanţă ca de jumătate de ceas,se vedea conacul Bivertin,pe o colină,iar in spatele lui,luna.Părea un tablou cu natură revoltată,dar natura nu avea curajul să îşi strige revolta.Îi lipsea de ceva vreme vechiul spirit de frondă.

Aici,la conacul Bivertin,veneau iakuţii în luna mai,când îl cinstesc pe zeul ploilor,să cumpere sau să vândă produse tradiţionale :peşte,blănuri,lemne,dar mai găseau şi câte ceva de folos în gospodărie-lucruri aduse de la Sankt Petersburg sau de la Moscova,şi numai când te gândeai câtă distanţă trebuia să parcurgi pentru a comercializa aceste produse,ai fi venit la acest târg.Era o formă arhaică de socializare.

O noapte întreagă,călătoriseră prin pădurile de fag roşu,unde potecile sunt strimte,iar caii trebuie bine hrăniţi,înainte de a te încumeta să traversezi pădurea siberianâ,care îşi are capcanele ei vânătoreşti.În lumina lunii purpurii,lacul Baikal,strălucea ca un astru în întuneric.Jamila mâncase pe drum din ceea ce îi dăduse Tei Uin,în puţinele clipe în care fusese dezlegată de către Motea.Savurase cu poftă cei doi peşti şi iasca cu mac care era rumenită foarte bine.Însă tot mai avea acea temere în privinţa sosirii ei la conacul Bivertin,dar uită repede,la vederea domeniului ţareviciului :conacul aşezat pe malul lacului Baikal,despre care auzise multe lucruri când era mai mică şi pe care dorise întotdeauna să îl vadă şi să se scalde în apa sa vindecătoare.(popoarele din zona de sud a Siberiei şi chiar mongolii,credeau că apa lacului Baikal ar fi avut proprietăţi curative).Grădinile întinse,îi încântau privirea,iar din varietatea cromatică,se ivea capul câte unei statui,reprezentând strămoşi din dinastia Romanov.Mai exista şi o fântană din marmură,cioplită în stilul acelora din Apus,despre care auzise ea mai demult,înfăţişând personaje ciudate,femei care nu aveau ochii oblici,voluptoase,şi de la brâu în jos cu coadă de peşte,îmbrăţişate de câte un faun care suna din corn,chemând entităţile apelor.Porţile conacului,semănau cu Poarta Iştar a Babilonului,dar numai că emailul albastru fusese înlocuit de lemn de fag roşu,iar taurii cu două cruci ortodoxe.Conacul avea mai multe camere şi saloane,fiecare având o atmosferă specifică,de la cea barocă la cea rustică,tipic rusească.

Aici avea să fie slujnică Jamila, şi îşi dorea să îl slujească foarte bine pe Alexei,chiar cu preţul propriei vieţi.Ţareviciul era de fel un om bun şi răbdător care învăţase multe din viaţă, dar care era în căutarea unei soţii.Era darul oferit de divinitate unui neam care făcuse cinste poporului rus până la acel moment.Vărul său,Daniar, era un fel de Casanova local,seducând şi abandonând femeile locului.Pentru el,dragostea era sau nu.De îi cădea în braţe câte o ţărancă iakută sau câte o slujitoare mongolă,o trata ca pe o întâmplare.Dar întâmplările, cum nu vin niciodată singure,ca şi nenorocirile,au fost multe cele care din inconstienţă sau din dragoste prea mare,rămăseseră să crească singure odraslele,cu nostalgia unui tată care se va întoarce la familia sa.Daniar era o legendă,sau legenda devenită om.Fire de vânător,trăia mereu departe de Bivertin,şi respingea tentaţiile lumii de la curte.Nu fusese niciodată la Sankt Petersburg şi nici nu îşi dorea să fie.El era fiul pădurilor întunecoase şi îşi era suficient cu câte îi oferea natura.

În cele din urmă,Jamila ajunse cu Seghei la Bivertin,unde îi primi o servitoare aflată la a doua tinereţe,şi îi aduse tinerei o blană de vulpe argintie,şi o invită spre aripa de vest a conacului,deoarece la acea oră târzie din noapte,toţi ai casei dormeau.Ţinea în mână o lumânare al cărei fitil arunca fum,iar la lumina ei chipurile celor două femei deveniră deodată mai clare.Părea o pictură de Rembrandt,în care câte o evreică îmbujorată arunca ocheade pe un fundal închis.Jamila,făcea primii paşi într-o lume pe care îşi propunea să o descopere,deşi rămânea încriptată pentru mulţi.Era lumea celor de la curte,unde le era interzis să intre celor « de jos ».Jamila era o fată « de jos » şi aşa avea să rămână toată viaţa ei.Se simţea prizonieră într-un labirint,unde cadavrul lui Tezeu fusese de multă vreme devorat de minotaur,şi ca să mai ţeasă un fir la fel de trainic ca cel al Ariadnei vechii Elade,nu mai putea,pentru că odiseea sa era fără întoarcere.

-Am auzit că te numeşti Jamila,nu-i aşa ?zise slujnica rusoaică,puţin iscoditoare.

-Bineînţeles,dar tu?îndrăzni tânăra.

-Lenia şi îl slujesc pe ţarevici de 30 de ani.Era un copil când eu am fost adusă aici…şi îi cunosc toate slăbiciunile.

-Voi fi bine primită aici ?întrebă Jamila.

-Oricând,mai ales că ţareviciului îi plac fetele tinere,cu trăsături exotice.

-Am să-i stau la dispoziţie oricând şi oricât de mult vrea el,încuviinţă Jamila.Dacă va vrea,voi fi a lui !se entuziasmă ea.

A doua zi,Alexei,fiind aflat la vânătoare,auzise că seara trecută venise o tânără ca servitoare la conac.Nu îi vorbea limba prea bine,dar se zvonea că era pricepută la toate.Când ajunse într-una din grădinile conacului,aruncă prepeliţele din mână,la vederea tinerei.Jamila,împreună cu femeile de o vârstă cu Lenia,adunau cimbru pentru cină.Trupul ei era absolut seducător.Părul ei negru se revărsa pe sâni,iar şoldurile sale ieşeau în evidenţă atunci când făcea mişcări spontane,deşi era îmbrăcată în costum de servitoare.Deodată,ochii lui Alexei rămăseseră pironiţi asupra tinerei cu şolduri apetisante şi îşi imagina ce ar fi putut urma după cină şi după un vin de Tokaj,adus tocmai din puszta ungurească.Dorea să îi arate lumea aceasta interzisă pentru oameni din categoria din care ea făcea parte.Vroia sa îi arate frumuseţea acestei lumi,cu ispitele şi cu păcatele ei.Descălecă,şi asemeni unui băiat de 16 ani,se apropie de ea,luând-o de mână :

-De azi înainte nu mai eşti servitoare,ci vei trăi asemeni fetelor de aici.Vei cunoaşte această lume.Lasă-mă să ţi-o arat !

-Cum spuneţi,Alteţă,cum spuneţi aşa voi face !încuviinţă tânăra cu un aer supus,mişcându-şi şoldurile şi mai provocator.Era jocul lasciv al oricărei tinere care răspundea iniţiativei erotice a iubitului său,urmând modelul mitologic al lui Psyche.

-Te invit deseară pe malul lacului Baikal să petrecem seara împreună,zise ţareviciul şi intră în conac,roşu ca jarul.Jamila era conştientă de puterea ei asupra intelectlui masculin,şi tocmai de aceea profita de aceasta oportunitate,de fapt acest dar al naturii.Jamila,păstra tăcerea,care era o slăbiciune a ţareviciului,dar cu această tăcere ea avea să facă multe lucruri importante,căci încă din cele mai vechi timpuri era cunoscut faptul că : « Silentium aureum est. »

În acest timp,China îşi cerea anumite pretenţii cu privire la nordul Mongoliei(Aimanngu),peste care Rusia pusese stăpânire deşi neoficial.China avea să deschidă ofensiva dacă ruşii nu aveau să se retragă de pe acest teritoriu.De aceea,situaţia în Iakutia începea să devină extrem de tensionată.Ţareviciul Alexei îşi strânsese soldaţii din nordul Mongoliei,asta pentru că era inoportun un razboi cu un colos precum China care îi putea ataca oricând în propria tabără şi a fost mai înţelept să-şi retragă armata,şi aşa insuficient pregatită.

Jamila,fiind extrem de mulţumită că ruşii plecaseră din Mongolia,acceptă să meargă în acea seară pe malul lacului Baikal,unde avea de gând să i se dăruiască ţareviciului.

În acea zi,însă,ea mai făcu cunoştinţă cu celelalte verişoare ale ţareviciului :Ana,mai curând timidă şi lipsită de iniţiativă şi pe Ecaterina,stilul de persoană arogantă care crede că ştie totul.Ecaterina,pe lângă faptul că avea o imagine foarte bună despre ea,mai insista şi pe omniscienţa ei care nici de faţadă nu părea a fi.Ecaterina,avea de gând să facă orice pentru a atinge cel mai înalt nivel şi anume, vroia să mearga până în pânzele albe până ce ţareviciul va deveni soţul ei.Dorinţa de putere o făcuse demnă de nerecunoscut.De când aflase de sosirea acestei fete la conac,nu mai avea somn şi vroia să o înlăture cât mai curând din calea sa,fiind o ameninţare pentru drumul său spre ascensiune.

Întotdeauna,în istorie când şi-au dat întâlnire dragostea şi duşmănia,au ieşit scântei şi cum şi aici se anunţă o situaţie identică,incendiul nu era departe.Salonul domniţelor,era un loc unde se dezbăteau subiecte de cele mai multe ori delicate din viaţa pestriţă a domnişoarelor de salon care veniseră în vacanţă undeva în Iakuţia,departe de viaţa tumultoasă de la Sankt Petersburg.Fiecare stătea turceşte ori pe jos ori pe sofa,altele pe pat,mâncând fructe şi citind cărţi siropoase din epocă.Jamila îşi făcu loc cu greu între aceste fete triste care spoiau lumea celor ce deţineau puterea.Se vedea clar că aceste domnişoare nu cunoscuseră niciodată ceea ce este grija sau dezamagirea.Nu ştiau practic ceea ce vor sau încotro se îndreptau lucrurile.Jamila fu surprinsă să constate atmosfera dionisiacă a salonului domniţelor.În timp ce multe dintre tinere erau deja ameţite de licorile bahice,altele se sărutau undeva mai în spate iar altele se tăvăleau pe jos pe jumătate dezbrăcate.Era o lume în care bărbaţii nu aveau acces,şi totuşi le era extrem de cunoscută,mai ales că se mai întâmpla să le mai pice câteodată câte unul, « aflat în treacăt ».De multe ori,orgia continua până în zori,când toţi cădeau istoviţi fie de vin,fie de satisfacerea poftelor carnale.

Era o lume nouă care mirosea a putred de departe şi nu era nevoie să o cunoşti de mult timp,ci numai să arunci o privire de ansamblu,căci era asemănător unei Fecioare de Fier,pe care Inchiziţia o folosise cu atâta încredere timp de mai bine de un secol.Era o îmbrăţişare fetidă care te învăluia în erotismul ei ca mai apoi să te vlăguiască.

Acea noapte avea să îi demonstreze Jamilei cât de mult însemna ea ca femeie pentru ţareviciul Alexei.Era o seară liniştită,în care vântul adia atât de lin,încât de abia făcea să tremure undele lacului Baikal.Pe potecile pădurii de fag roşu,tânăra îşi făcea iluzii şi îşi creea propriile dorinţe în legătură cu ceea ce avea să se petreacă atunci când îl va vedea pe ţarevici.Se simţea îmbătată de o licoare pe care nu o mai băuse până atunci şi totuşi nu o băuse până la capăt,iar pieptul începea să îi ardă dar nu de dragoste, ci de nerăbdare.Dar,cineva îi puse mâna pe spate şi un trandafir roşu se ivi în faţa ochilor săi :

-E pentru tine,spuse Alexei,sorbind-o din priviri.Vreau ca în seara asta să fii a mea.

-Vă mulţumesc,Alteţă.Vă sunt recunoscatoare pentru atenţia pe care mi-o acordaţi de când am venit aici.

-Atunci aşa să fie !zise el luând-o de mijloc şi trăgând-o spre el.

Jamila dorea să fie a lui în acea seară pentru a îşi duce planul la bun sfârşit.Aceasta avea să fie o treaptă,dar o treaptă decisivă care avea să-i traseze o nouă direcţie în viaţă.Nu avea experienţă femeii de lume,dar cunoştea atât cât putea cunoaşte oricare fată la vârsta ei,pentru a scoate din minţi un bărbat.După ce se sărutaseră aprins vreme de mai bine de un ceas,trupurile începură să se înfierbânte şi să se ceară reciproc.Era ca un magnetism care nu avea de a face cu erosul ci cu patosul.Se întrezărea latura pătimaşă a acestei iubiri încă nedeclarate.Se depăşise stadiul de fantezie şi devenise realitate traită plenar,iar ţareviciul visa că era undeva mai sus decât paradisul însuşi,căci câteodată este nevoie de pofta carnală pentru a ieşi din această lume prea mică pentru unii dintre noi.

Şi totuşi,cei doi vroiau să rămână în acea noapte pe malul lacului Baikal,înconjuraţi de pădurea de fag,şi auzind chicotele altor cupluri aflate la o distanţă nu foarte mare care simţeau acelaşi lucru.Pădurea fremăta în acordul erosului şi al firescului întrupat.

Părea o seară binecuvântată totuşi,cu tot aspectul său pestriţ unde fiecăruia dintre noi îi place să evedeze din când în când.Jamila reuşise să îi dăruiască ţareviciului ceea ce orice bărbat îşi doreşte de la femeia fanteziilor sale,şi nu mai rămânea decât să-l convingă că era perfectă pentru a-i deveni soţie,ştiind dorinţele lui.Pentru o clipă,el,Alexei,atinsese cerul cu o mână şi ajunsese până unde numai celor ca el le este dat să ajungă.Era o Wallhala pe care îşi dorise demult să o vadă şi să-i simtă parfumul de mosc,dar fata asta adusă de departe avea să-i demonstreze că ştia mult mai mule decât se credea,întrecând orice aşteptări.

A doua zi,dimineaţă,Jamila se trezi într-un pat cu lenjerie de satin,unde găsi o scrisoare,unde desluşi un scris tremurat care suna cam în felul următor : « Azinoapte am fost mai aproape de cer decât în toată viaţa mea,aşa că aş vrea să fiu în cer mereu alături de tine,nu doar uneori.Aş vrea să stăpânim cerul împreună. »Suna prea siropos,dar pe Jamila nu o interesa acest detaliu,ci doar să stea la dispoziţia acestui om foarte important pentru societatea pe care începea să o descopere.Avea să stăpânească cerul împreună cu bărbatul căruia i se dăruise în urmă cu o noapte.Oare de ce se simţea astfel ?Era o emoţie pe care şi-o putea stăpâni cumva anume ?Când doi oameni se dăruiesc nu se pot stăpâni,spune legea nescrisă a naturii sălbatice.

"Nunta"-cap III-"Lumina si intuneric"


Capitolul 3 :

Nunta

Mai erau două săptămâni până la nuntă,iar în conacul Bivertin era veselie deplină şi fiecare domnişoară avea câte un dar pentru tânăra soţie a lui Alexei.Jamila dorea să se oficieze cununia şi în religia lamaistă astfel încât să poată participa şi părinţii ei adoptivi :Tei-Uin şi Set,nişte ţărani bătrâni uitaţi de vreme undeva prin stepele fără de sfârşit ale Mongoliei,în satul lor cu tradiţii străvechi.

Ei nu bănuiau că preaiubita lor fiică adoptivă avea să fie soţia unui bărbat trecut de prima tinereţe care mai era şi fiul ţarului Rusiei.Pe lângă asta,fiica lor adunase atâta pizmă din partea domnişoarelor,mai ales a Ecaterinei,câtă apă nu era în lacul Baikal.Deodată,Jamila avu revelaţia că bătrânii nu trebuiau să vină,căci ei nu aveau să înţeleagă un legământ între doi oameni, care nu se face din dragoste ci din interes personal.

Timp de mai multe zile,Ecaterina încercă în zadar să îi spună lui Alexei că Jamila nu este tocmai soţia potrivită,ci este mai degrabă o femeie de lume,care se dorea întreţinută şi nu avea capacitatea de a vedea partea superioară a lumii cosmopolite,ba chiar nici nu era în stare să întreţină o discuţie cu domnişoarele de salon.Alexei,nu o băgă în seamă pe vară-sa care încerca să i-o dea la o parte din faţa ochilor pe această copilă,dar nu o asculta nici pe viitoarea sa soţie când îi spunea că nu este făcută să fie o soţie bună pentru el, şi nici demnă de viitoarea ţarină a tuturor ruşilor.Nu zăcea în ea spiritul sângelui albastru şi nici aviditatea puterii,însă Ecaterina,asemeni veninului de basilic,se străduia să rupă legăturile dintre cei doi,deşi până la acest moment fără succes.Câteodată,Jamila se ruga ca Ecaterinei să-i reuşească planul,pentru a o scuti de o suferinţă aproape nemeritată şi de durerea ce ar putea urma.Pe cealalată parte,Daniar vedea în Jamila,prototipul femeii pe care ar fi dorit să o dezvirgineze cât mai curând,căci vânătorii nu erau oameni care să umble cu jumătăţi de măsură.El era omul întâmplării şi al patimii care îl mistuia atunci când focul iubirii se aprindea în sufletul său sălbatic.

Peste câteva zile,Ecaterina rămăsese fără idei şi nu mai ştia cum să o înlăture pe această tânără din calea ascensiunii sale,şi cum Daniar era plecat cu Motea la vânătoare în taigaua siberiană,hăituind un urs kodiak,rămăsese singură să uneltească fără ajutoare.

Noaptea se lăsa peste lume,înghiţind cu lăcomia ei lumina şi pe iarba udă din faţa conacului,o tânără se lăsa în voia

simţurilor,în braţele bărbatului iubit sau cel puţin aşa părea.Puteai vedea lacul Baikal,în toată grandoarea sa,ca o mare a durerii peste o lume plină de păcat,înseninat de luna alba de mai care se revărsa peste apă.Jamila primi un inel cu perlă şi un cuţit din aur,folosit pentru tăiatul gâtului de prepeliţă la vânătoare,ca legământ al dragostei lor şi tot acolo Jamila resimţi cum este ridicată la ceruri ca şi prima dată.Să fi fost apa lacului de vină ?

Daniar se afla prin apropiere şi atrăsese după el o servitoare blondă şi rubensiană,care de abia împlinise 15 ani,sosită de prin Karelia.După săvârşirea actului carnal,Jamila mai dori să mai rămână deşi ţareviciul o anunţă pe tânără că îi este somn şi că se duce în cameră să se odihnească.Mai rămăsese câteva momente contemplând lacul în acea linişte nefirească,meditând prin câte a trecut de când venise din ţara sa în aceste locuri străine ei.Simţi cum un bărbat îi respiră în spate şi apoi cum cineva o atinge cum numai ţareviciul îşi amintea să o fi atins până atunci.Îl decoperi pe Daniar care o făcu a lui în acea seară,dorind-o şi simţind-o prin toţi porii.Dimineaţă,o găsi pe Jamila goală,la fel de reflexivă,despletită la malul lacului.Părea o Leda,care nu mai avusese timp să îi mai spună la revedere iubitului ei în formă de lebădă.Zburase prea departe pentru a îl mai întâlni şi o părăsise nepăsător aici.

Fata cuminte a lui Tei-Uin se transfomase într-o noapte în femeia de lume a oricărui bărbat aprins sau se desfăta învăţând din plăcerile lor câte ceva ?Nu avea să mărturisească nimănui întâmplarea din acea noapte.Era ceva care o privea în principal pe ea.Acesta era planul Ecaterinei care jubila,ştiind că Daniar a dezonorat-o pe Jamila,în calitate de viitoare soţie.Jamila nu putea să mai dea ochii cu Ecaterina,aflând de la un servitor de acest complot.Totuşi,Ecaterina nu dădea semne de calmare nici după ruinarea demnităţii viitoarei soţii a vărului său şi era clar că ea nu avea să se oprească aici.

Cert era un lucru :că Jamila nu trebuia să ajungă în faţa mitropolitului Vasili şi a arhidiaconului Pavel şi să spună « Da ».Se părea că zarul fusese aruncat şi de această dată,iar ţareviciul avea un destin întemeiat,şi pe întreg teritoriul Rusiei,vestea cea bună se răspândise repede,cu viteza argintului viu în fiecare colţ,dar pentru Ecaterina şi Daniar nu începuse decât preambulul unor «dies irae » previzibile.

El nu putea să se gândească la altceva decât la faptul că Alexei va deveni ţarul Rusiei în şase zile.Cu toate acestea,Jamila vroia să se împace cu Ecaterina de Romanov,care ajunsese la ideea că sinuciderea era soluţia optimă pentro o viaţă sentimentală ratată.Ea nu mai ieşise din cameră de aproape două zile,iar bucătăreasa nu îi mai pregatise carnea de mistreţ preferată de mai bine de alte patru.Jamila se vedea profund îngrijorată de soarta nepoatei ţarului.Alexei,însă după tradiţia rusească trebuia să rămână în iatacul lui până la plecare.Îi era foarte dor de Sankt Petersburg,oraşul ţarilor şi de viaţa de la curtea imperială.În ziua următoare,el avea să plece într-acolo,împreună cu aleasa inimii sale cu care va stăpâni lumea,cerul,uscatul şi mările.Vor merge neîncetat timp de o săptămână până în măreţul oraş,în care era încrustată toată viaţa sa regească.

Dar,revenind la situaţia critică prezentată anterior,Jamila urcă spre camera în care se închisese Ecaterina,altădată atât de vulcanică,şi îşi dădu seama că uşa era blocată cu un scaun,iar în cameră nu se simţea nicio suflare.

De fapt,Ecaterina stătea într-un colţ al camerei,ascunsă parcă de privirile celorlalţi,sau de umbra ei chiar,pentru că credea că nici umbra nu o mai merita sa îi fie alături.Jamila, se împiedică de un vas din bronz pe care îl dădu cu piciorul la o parte şi dădu să intre în cameră.Un scaun stătea martor unei posibile intenţii de sinucidere, întrucât o funie stătea atârnată de tavan foarte ademenitoare.

De multe ori când moartea ne este aproape ea ne devine un sfetnic foarte preţios care ne ajută să luăm deciziile cele mai bune.Prin moarte te eliberezi şi sfidezi legile firii sălbatice care n-a cunoscut ordinea şi desăvârşirea.Ecaterina era în cazul regelui care dăduse mai mult decât un cal pentru regatul său iar acum tot ceea ce îşi mai dorea era un pahar de vodcă pe care să îl bea până la capăt, sau să mai vadă o dată răsăritul dincolo de munţii înveliţi în purpura cerului infinit.Jamila se apropie de ea şi ridicându-i capul plecat, încerca să pătrundă în lumea ei, acolo unde legile naturii dispar în noapte.Jamila aprinse deodată un felinar folosit cândva nu se ştie pe când în sufletul acestei fiice rătăcitoare pe lume şi îi spuse :

-Te rog să mă ierţi, Ecaterina.Nu vreau să îţi pricinuiesc niciun rău aşa că nu merită să pui aici capăt odiseei tale.Mai sunt locuri pe care trebuie să le cunoşti.Mai sunt oameni care au nevoie de tine şi mai sunt numeroase secrete pe care să le păstrezi pentru că eu vreau să îţi încredinţez un secret, acela al prieteniei noastre şi de aceea nu vreau să se termine aici totul.Priveşte spre pădurea de fag roşu şi spune-mi ce vezi ?

-Văd copaci şi dincolo de copaci alţi copaci.

-Şi mai departe ce vezi ?se apropie şi mai mult Jamila de ea.Priveşte spre cer…

-Văd o lume întreagă a copacilor care trăiesc sub acest cer al infinitului.Şi cerul plânge pentru noi astăzi pentru că lumea este plină de păcat.

-Domnul ne-a dat şansa de a ne mântui şi de a ne curăţa de păcat dar nu astfel.Pune capăt delirului tău şi vino în lumea vieţii,copilă.Eu vreau să mergem la vânătoare împreună, am nevoie de tine să îmi dai sfaturi şi mai am nevoie de tine să îmi ţii de urât în nopţile lungi de iarnă.Nu merită să pui capăt unei vieţi care este de-abia la început.Dă-mi mâna şi hai să mergem în lumea vieţii.Rupe lanţurile morţii şi vino, hai !

O lumină nefirească se aprinse în ochii Ecaterinei şi această lumină strălucea mai mult decât orice lumină căci era lumina vie a speranţei care luminează peste toate căci ea este asemeni daimonilor platonici care străbăteau alături de Marele Daimon universul lumii sensibile a grecului clasic.

Jamila o scoase pe această nouă Ecaterina din camera morţii şi coborând scările îi arătă din nou viaţa.De la slugile care aşteptau cu nerăbdare să afle ce o fi făcând « coniţa », până la ţarevici care deja se dusese la capelă să îl roage pe Sfântul Ilie să o ierte şi să îi alunge întunericul din suflet.Pentru gândirea ortodoxă moartea nu poate fi văzută

ca o împlinire ci întotdeauna ca o deviere de la calea dreaptă sau ca pe un fel de hybris, o revoltă împotriva divinităţii.Dumnezeul ortodocşilor nu se coboară în lume, dar pedepseşte crunt pe cei care au curajul de a îl înfrunta cu propriile lor mijloace de înţelegere.Acest Dumnezeu care nu negociază este asociat ordinii şi regulilor organice ale societăţii proaspăt ieşite din Evul Mediu dar nu desprinsă integral.

Jamila o prezenta pe noua fiinţă care era gata să înfrunte soarta :

-Moartă a fost şi a înviat, pierdută a fost şi a fost găsită, plecată a fost şi s-a întors printre noi.S-o primim cum se cuvine fraţilor printre noi pe sora noastră care a avut curajul să spună nu morţii, această mireasă care şi-a refuzat mirele în ziua nunţii ei cu neantul, cu haosul şi cu tot ceea ce nu are o formă şi un scop anume în lume.

*

Vremea trecea repede la Bivertin şi oamenii păreau că nu duceau lipsă de nimic, mai ales că aici natura oferea din plin roade pentru toţi aceia care ştiau a o preţui.Pădurile din jur înecau practic domeniul conacului într-o mare abundenţă vegetală prin care se mai întrezărea în zilele fără soare şi în care cerul devenea roşiatic, câte un vânător.Răsuna tăria de atâta zgomot şi zbucium.Nu este nimic mai intens decât vânătoarea de vulpi sau cea de mistreţi în care gonacii hăituiau prada aproape patru, cinci ceasuri şi istoviţi mai apoi se aruncau la picioarele stăpânilor mulţumiţi.Orgia burgheză se muta undeva pe domeniul cinegetic unde fiecare îşi satisfăcea pofta carnală în acest mod, hăituind şi tresăltând la prima zvâcnire a sângelui prăzii.Animalul totemic devenea deodată prada, entitatea limitrofă, spiritul întâmplător care putea fi sau nu.

Jamila începea să fie fermecată de aceste locuri de legendă, şi îi plăcea să exploreze vecinătatea.De aceea, alese să meargă într-o seară spre bisericuţa din pădure, în speranţa că va înţelege noua spiritualitate a celor în mijlocul cărora trăia.Se îmbrăcase aşa cum îi zisese o servitoare, cu capul acoperit şi cu crucea la gât ca semn de deschidere către Dumnezeul lui Israel.Oare era un zeu îndurător acest Dumnezeu al lui Israel ?Va pedepsi el la fel de mult ca şi zeii stepelor infinite ?Aceste întrebări aveau să rămână cu un caracter retoric un timp şi de aceea Jamila era dispusă să aştepte o veşnicie pentru a afla aceste taine.Bisericuţa se înălţa semeaţă peste bolţile fagilor roşii ca o imagine veche din trecut, care ruşinată se ascunsese de măreţie, de desfrâu şi de viaţa opulentă.

Aici părea că se oprise timpul.Alesese cu grijă acest lăcaş unde treptele măcinate de vreme urcau pieziş spre locul unde un Cristos cu faţa plină de sânge aştepta, cu ochii rugători spre tânăra care acum îl privea nedumerită drept în faţă.Intrarea în micul şi simplistul lăcaş de cult era deschisă.Înăuntru deopotrivă frunze uscate şi crengi formau un mozaic care se suprapunea de mult timp mozaicului în stil bizantin de odinioară, iar icoanele erau prea deteriorate, doar Arhanghelul Gavriil privea ferm din unghiul stâng, odihnindu-şi aripile obosite după o lungă odisee până aici.Jamila alesese să mediteze despre problemele sale sufleteşti acolo unde ajunseseră să doarmă sfinţii.Erau cu toţii obosiţi şi dormeau poate de secole sau poate cu câteva ore înainte.Fusese război în Paradis şi de aceea au ales să se odihnească în mijlocul sălbăticiei, într-un loc uitat de lume unde nu mulţi oameni şi-ar dori să trăiască cele mai frumoase clipe.

Un Paradis fusese pierdut recent, dar un altul fusese recăpătat.De aceea, putem avea Paradisul oricând, totul depinde de moment, mai ales când ne dăm seama că la baza fondării lumii stau doar lucrurile mărunte ale vieţii pe care nu le luăm în seamă atunci când imediatul ne înconjoară, când ne considerăm fericiţi deşi poate nu ne este dat niciodată să fim.În această linişte de sfârşit de lume vroia eroina noastră să se cufunde.De ce ?Poate că nici ea nu ştia de ce , dar avea conştiinţa că aici avea să găsească tot ceea ce viaţa îi refuzase şi anume temei pentru acţiunile sale.

Dealurile din depărtare erau înecate în fum, ascunzându-se de păcatul care triumfa peste acele locuri.Aici Dumnezeu aştepta ca oamenii să descopere o nouă cale, aceea a cumpătării şi a traiului armonios conform credinţei celei adevărate.Altarul era mărturia anilor care trecuseră peste acest lăcaş şi îşi lăsaseră amprenta asupra lemnului găunos.Podeaua tot din lemn de fag roşu scârţâia sub presiunea paşilor Jamilei care cu creştetul acoperit se îndrepta cu pasul smerit spre altar.Sufletul ei era încins şi vroia să se elibereze, mai ales că afară ploua, şi ploua necruţător pedepsind pădurea, în care ziua aveau loc orgii şi felaţii ore în şir.Acum nu se mai auzeau copilele caree chicoteau nici balalaicele care îndemnau la desfrâu şi la lipsa prejudecăţilor, numai ropotul ploii care spăla păcatul carnal.Biserica, pierdută printre copaci triumfa în ploaie peste tot şi peste toate.Călător în puterea nopţii de ai fi fost te-ai fi oprit, ţi-ai fi făcut o cruce mare, ai fi lăsat calul la intrarea în vechiul lăcaş şi ai fi contemplat ce mica şi totuşi încăpătoare e casa Domnului, căci bineprimiţi sunt toţi aceia care vin spre Dânsul.Jamila aştepta parcă împărtăşania, dar nu apărea niciun preot.Fiică a pustiului fiind, nu înţelegea legile acestei lumi pierdută în decadenţă şi despotism.

Deodată, auzul său ascuţit percepu paşi care veneau spre ea şi podeaua care scârţâia din ce în ce mai ameninţător.În timp ce privirea sa era pironită spre altarul care nu îi transmitea nimic, recunoscu o mână puternică care începu să o dezmierde alunecând spre şold, apoi mai jos până pe coapse, trăgând-o spre sine.Când deschise ochii, Daniar o şi sărută şi începu să-i rupă lacom bluza desfăcută.Începură să se atingă reciproc, iar el, sub focul pasiunii, începu să se joace cu sânii ei care parcă aşteptau fiecare atingere.Trupurile ardeau sub instinctul animalic al erosului care lucra în mod nebănuit chiar şi aici, în acest lăcaş uitat de vreme şi de oameni.Casa Domnului, deveni toposul sexual, al fetişismelor şi al satisfacerii carnale.Era aşa cum îşi dorise de la îceput :o lume nouă, o nouă viaţă sub pulsiunea instinctelor şi totuşi a profunzimilor.Tresălta odată cu ei biserica, sub povara ploii şi a păcatului care se cuibărise şi mai adânc în inima credinţei.Christosul de lemn plângea văzând cum o lume se ducea de râpă, şi cum în Paradis îngerii se certau pe materiile prime pentru construcţia unei noi lumi…căci şi în Paradis îngerii se ceartă…

*

O nouă dimineaţă se revărsa peste Bivertin iar apa lacului Baikal iar se făcu trandafirie în acordurile razelor din zori.O suită de servitori aşteptau capetele încoronate şi domnişoarele de salon să se urce în trăsurile cu coviltir care aveau să îî poarte până la Irkutsk, cale de 6 ceasuri, unde îî aştepta trenul spre Sankt Petersburg.Venea foarte rar, iar de cele mai multe ori când venea, se datora familiei imperiale care trebuia să fie purtată dintr-un loc într-altul într-un stat în care soarele putea răsări uneori şi de două ori pe zi.Caii îmbrăcaţi cu tot tipicul aşteptau cu coama împletită cu moţi roşii, după culoarea familiei de Romanov măreţele feţe care nu erau deloc aşa precum trebuia să crezi că sunt.

Friday, July 4, 2008

Capitolul VII: "Iorgovan Dragomir"-"Din Romania cu dragoste"


Aerul proaspat al muntilor aducea faneata si fragezimea excrementului de oaie pana la fereastra unde stateai si te uitai spre ursuzenia stancii, vesnic inecata in nori...plumbul cadea greu dupa coasta, iar un soare narcotic cu privirea anchilozata de vreme se rasucea in cazarma armatei de aburi, unde generalul se inecase.
Casele din jurul Casei de Cultura Tarlisua stateau in asteptarea lor milenara de ani de zile si credeau ca vremea nu are niciun efect asupra lor.Uneori, in istorie cand nepasarea si frenetiocul impuls religios se intalnesc, o localitate sau o comunitate de orice sorginte ar fi ...dispare in negura trecutului inevitabil.Comunitatile incearca sa isi caute prelungiri hilare in macabrul vremurilor, dar descopera cat de inutil poate fi sa traiesti sub impulsul falselor trairi dramatice pe care miscarile sociale le impun.Aici, in Tarlisua, oamenii sperau si zambeau cu sufletul lor nasaudean tuturor acelora care saturati de noutatile oraselor industrializate, se abateau prin partile locului.
Bistriteanul te primea si iti punea in fata paharul cu palinca si icoana chinuita a Maicii Domnului care te privea inlacrimata si ofta la marsavia in care ai ales sa traiesti.Maria si icoana sa bistriteana dadeau crez si speranta unei comunitati de un mileniu si sintetiza o viata, caci oamenii acestia isi erau suficienti lor insisisi.Daca i-ar fi vazut, Jean J.Rousseau ar fi scris un tratat despre modul cum isi reitereaza valorile omul primitiv, iar prin asta las sa se inteleaga valorile primordiale.
O Romanie a deznadejdii le dadea optimism padurarilor, oierilor si minerilor din Tarlisua, care se bucurau de darnicia naturii care ii primise in sanul ei de peste 9 veacuri...inconjurati de paduri, sub protectia stancii.Aici timpul trecea altfel...mai ales cand trei popoare diferite:ruteni, romani si secui traiau laolalta, sub fiorul a trei culte diferite, ce se impuneau marete prin crucile lor lemnoase impungand cerul rebel duminica la mesa.
Bistritenii erau fericiti in eternul lor ce invinsese timpul si asa avea sa fie pana ce Domnul prea bun avea sa isi astearna epilogul in cartea sa sfanta despre lumea materiala pe care El singurv a creat-o.
Dar Tarlisua nu dormea singura peste "seculii sai"...mai era padurea, si rasina si ...mai erau oile alea...stropi de creta in verdele alpin al muntilor...mai erau aburii ce inecau in umezeala lor pacatoasa crestele muntilor, da...si mai erau poienile pe unde se mai odihneau caii trecatorilor de la Tusnad si Kalmand.Sau oierii instariti ai Odorheiului ce aduceau lana gata scarmanata vinerea in poarta la Ion al Valtoresei...
Mare era cinstea oierilor din Odorhei...mai ales cand era raspnadita de aceia cu care faceau schimb de lana, si in Tarlisua nu erau multi:pai era Ion al Anei Valtoreasa, mai era Sile a lu bacanu' si mai era calugarul Stroie care fusese acuzat candva ca o necinstise pe colega Laurei Lozenbold...nu erau multi, erau trei o Tulai Doamne...trei si se dusmaneau...care strange mai multa avere...
Mai era unu'...dar aceluia lumea nu ii cauta prea multa cinste, mai ales ca se spunea ca o lasase pe nevasta-sa deoarece o batjocorise acum vreo 4 toamne...el, cu fruntea incretita, si mustata alba pe care i-o lasese gheata din munti pe care ii urca si ii cobora cu turmele lui atrase ca un magnet de blestemul verde al ierbii.
El, de care fugeau copilele speriate cand se duceau cu grupul sa spele la rau, el...care ajunsese de rasul satului.
Era Iorgovan Dragomir, un cioban pe care nu-ti bvenea sa dai 5 bani, care slabanog din fire, se ascundea sub suba lui calduroasa si in toiul verii...fire ascunsa la viata lui, nu avea multa treaba cu sufletul satului dar primea bucuros cativa "pretini buni" de la Odorhei cu care mai bea o sticla de horinca sau una de palinca in zilele frumoase pe care le daruia muntele...si Doamen, cat mai sporovaia batranul...mangaindu-si mereu mustata albita de timp.
Undeva in antreu, tinea poza lui de suflet, cu Ileana sa cea scumpa, cu cozi de aur, pe care o luase cand se liberase la 18 ani...ehe, si catania aia avusese rostu' ei...acum nu puteai vedea decat doi oameni prezentati in sfrijitul amestec de alb si negru, cap in cap...ca si cum dupa o ordine feng-shui snoaba au fost ordonati asa.Fata radea fericita si bucalata in timp ce un tanar ca de 19 ani isi razima tampla de parul ei radiant.
Era batran sufletul lui Dragomir, dar inca mai poftea la jocurile din sat, la ceardasul ce se incingea vinerea la Casa de Cultura si unde mai vedea fete de 14 ani cu sortul in brau, da nicuna nu stia sa joace ca Ileana lui candva...ochiul lui albastru ca cerul de mai distingea miscari si tresariri ale vervei pe care o impune dansul, caci spiritul lui dansa.Dar nicio fata nu vroia sa danseze cu batranul care sprijinit in toiagul sau de brad crapat privea multuimit.El era bunicul tuturor, era omul caruia toti ar fi dorit sa ii mai spuna ceva, despre batraneti si nu numai, dar ceva ii oprea.
Era nenorocita aia de prejudecata, care ii departeaza pe oameni...vorbe aruncate care fac rau.
Fantana sufletului lui Iorgovan avea inca peretii de caolin umed si mocirlos...care astepta vantul uscat sa-i intareasca pentru a primi apa cea cristalina.Iorgovan astepta sa o ia iar la joc pe fecioara sa care murise acu 3 primaveri...si el nu o vazuse, cum se zbatuse, cum se chinuise si cum femeile cu care pregtaea caimacul pentru smantana ii tinusera lumanarea.Se chinuise Ileana saraca pana in zori, in febra cu gura arsa de ceasul batranetii.Murise asa cum suntem datori cu totii sa o facem, se stinsese femeia lasand o casa si o curte de urma sa, pe care surorile se certau acum judecandu-se cu fratele Sandu Popa la Nasaud...si ii iubise pe toti Ileana.
Cu degetele umflate de febra ceruse un pahar de apa de la fantana maica-sii si pe urma cu capul scartaind inghiti cu ochii bulbucati limba scamoasa si frageda ca untul la care lucra atat...inca din zori...se stinsese o femeie demna in taramaul laptelui cald si sfant...murise Ileana iar Iorgovan ramasese acasa, beat in coltul de lemn al odaiei sale darapanate.
Iorgovan era trezit de un sfert de ceas si vazuse ca era timpul sa porneasca spre Kalmand de unde avea sa ajunga la Odorhei la cei care aveau sa ii dea ceva bani pentru stradania sa...pentru iorgovan nu era distanta lunga, era doar o stanca in spatele careia mai era una si inca una.
Se barbierea mosneagul, si in timp ce isi batea lama plina de fire albe si aspre de marginea lemnului alb, auzi cum tanara Kinga fredona o melodie pe care el nu o intelegea...si era seara in asfintit...ehe, Ileana lui nu canta ...nu stia ea asa ceva.Kinga avea obiceiul asta, pentru a face cunoscut celor din localitate ce profesori buni de engleza erau la Mures...si ai ei nu mai puteau de mandrie.
Dar Iorgovan nu aprecia lumea si timpul dupa aceste norme "papistasesti"...Iorgovan era baci, si bacii isi duc odiseea sus in munti caci ei sunt batrani.Oamenii caliti la munte nu stiu asa ceva, nici de engleza, nici de Christina Aguillera ...nici de oameni ipocriti care prin parvenirea lor creeaza repulsie concetatenilor.Mosul nu era scarbit, dar nu ii placea ca atunci cand isi facea barba si mustrata, o fetiscana sa "tipe" in toiul serii, ca si cum ar fi fost singura in sat.
Drumul spre munte ducea drept spre padure si chema oile spre varful muntelui, in sunete de talanga si rasina ranceda ...lipitoare eterna a cojii de brad.
Se auzeau beheiturile tresaltand pe poteci si boii trezind constiintele sufletelor bistritene cu talangile lor ...mugind pe la porti, precum niste colindatori obositi dupa o zi rece de tras la plug.
Ochii lor mari serveau ca oglinzi in care vedeai un suflet mare si ortodox de bovina, sclipind in eternitatea lui...daca nu ati privit niciodata in ochii de bou, atunci ar trebui sa o faceti:sunt curati, si luminosi...si credinciosi...icoana Maicii Preciste odihneste in ei, si toata spiritualitatea romaneasca.
Baciul Iorgovan, tanarul imbatranit de ani de zile porni trantind poarta de brad...verde si mirosind inca a padure in spatele lui, insotit de pasii sai nepasatori catre stanca...spre paduri.
Toca la biserica reformata, acolo unde taica-sau il botezase candva , intr-o luna de iulie ploioasa cum era candva scaldata Tarlisua in noroiae si mlastini, in care oile varsau puricii lor determinati sa steie mult dar cu spor in lana mizera.
Iorgu Baci porni spre padure ca atras de o misiune asemeni pelerinilor ce merg in Tara Promisa, si ca orice pelerin, si el era manat de ceva...persecutiile oamenilor care nuuii dadeau pace de 4 ani incheiati si vorbele aruncate de cei de la birt despre Ileana lui cea draga...caci bistritenii sunt oameni ce se infurie repede.
Intrand in padure, simti aerul ud de septembrie, inecat in ceata sa deasa, era padurea in care se ridicase si in care ii placea sa o sarute pe Ileana sa draga.Isin aprinse o tigare de foi, primita de la o profesoara din Nasaud, careia ii daduse 3 kilograme de lana cand se afla in autobuzul ce facea ruta Odorhei-Nasaud.
Era linistitor fumul de tabac ce se ridica sprinten catre nori, penetrand crengile sfrijite de brad care stateau sa se rupa in autonomia lor lugubra.Noroaiele ce duceau spre varf ii dadeau de inteles ca padurea fusese vizitata de o ploicica buna.Excremente de oaie erau pretutindeni.
Un miros ovin impanzea aerul umed al padurii ...iar Iorgu obosi deodata, scotand un oftat, pe care senectutea solitara il impune sufletului sau de om incercat de greul vietii.
Iorgu se apleca si lua un bat de jos...fusese rupt de ceva, dar nu de vant...turla bisericii ortodoxe nu se mai vedea, in schimb a celei reformate se zarea perfect de pe costisa pe care batranul o suia...cerul negru plin de stele domnea deasupra satului roamanesc.
In timp ce mergea, ii rasuna un cantec de demult care ear destul de cunoscut la caminul cultural cand n-avea decat 18 ani... si inima sa iubea ca niciodata sufletul Ilenei.,,si jucau tnerii romani in noaptea sufletelor lor incinse de toropeala etnosului bistritean.
Din vale se auzeau crengile trosnind, si totusi al nostru baci albit de vremuri nu isi dadea seama de ce se petrecea in vale.Era asa de multa liniste si drumul urca si suia la nesfarsit, cotind dupa scoarta copacilor si a buturugilor uriase scobite de insecte...si Iorgu urca.
Stia ca daca merge cum era obisnuit, va ajunge in timp util la ciobanii care il asteptau.Isi va primi partea si cu banii aia avea sa ii faca o cruce de piatra care i se prea bine cuvenea iubitei sale neveste.
Un marait nefiresc strapunse deodata aerul incarcat de excremente de oaie si mal...urca spre urechile lui iorgu baci, si il faceau sa isi dea seama automat ca nu este singur in padure...caci padurea asta umeda se trezea anchilozata in momentul cand Tarlisua sa atipea, in somnul sau bistritean.
Era un aer prea intesat de miros de oaie si umed...si intr-un fel sentimentul nelinistii il cuprindea pe omul care se trezea in creierul muntilor de unul singur pe poteci laturalnice in puterea noptii...si cal si calaret erau cuprinsi de spaima.Dar pentru iorgu timpul nu se masura.El dvenide Iorgu-Baci.Simplu si batran.Iar pe batrani, ineditul nu ii devoreaza ca Sfinxul mitologiei eline, ci li se reveleaza in visul lor stramosesc, de secole si ii ademeneste in toiul jocurilor de sine si in baladele romantate ale tristetii din gheata sufletului de batran necajit si aplecat de greutatile satului bistritean.

Menestrelul baladelor de odinioara se inecase in vaile muntilor in momentul in care Iorgovan Baci se trezi singur in linistea aceea de mormant...speranta iubirii Ilenei deveni mai vie ca niciodata.
Maraitul acela de caine incetase in momentul in care Iorgu ajunse prin zona in care drumul descingea intr-o poiana...de acolo apreciai inca doua ore pana la Odorhei...dar poiana...
Iorgu facu ochii sai romani mari si ii iti spre o zona mai putin vizibila necunoscatorilor din poiana...acolo unde cinci pini se sprijineau frateste , dar la adapostul lor umed se ascundeau...niste oameni care spintecau o oaie.
Animalul se zbatea cu capul despartit de trunchi, cu bale la gura...ca o sputa a pacatului, in angoasa creeata de moarte...dar ce oameni ar face asta?
Iorgu dadu sa ii alunge cu bata sa de baci, dar deodata spiritul sau cel tanar avu revelatia natranului respins de toata lumea...imaginea deosebit de reala care te confrunta cu tine insuti.Te vezi pe tine ca furnica in cosmarul ciclic al anotimpurilor si al unei Atlantide satesti in care te scufunzi...esti tu, omida aia jalnica ce spera sa fie fluture...sau molie cu antene de cauciuc care de cand se stia fusese invata sa terorizeze lana cea de pret a behaitoarelor oi, a jegoaselor oi, a oilor si a mieilor romanesti.
Vazandu-se atat de inutil, gasi cu judecata sa se ascunda dupa o pacla de brazi si sa urmareasca ce faceau "oamenii" aceia acolo, cu biata fiinta.Erau toti raniti si aveau pielea vierzuie...o femeie tinea capul oii cu ochii scosi in brate, in timp ce cinci barbati o spintecau cu ghearele...erau toti agitati si maraiau...erau raniti si urlau de o placere demonica.Animalul era jupuit fasie cu fasie iar grasimea sa atrana prin iarba, in spume...inca tresarind atunci cand cate o gheara mai smulgea de pe oase muschii si slanina...mirosea a sange si a oaie...a desfrau.
Apoi, femeia cea plina de sange la gura si pe burta incepu sa arunce de colo colo coada si capul animalului, la final urinand pe stomacul despicat al oii.O greata teribila puse stapanire pe organele lui Iorgu...ear primul care vedea, primul care simtea mirosul si auzea demonii cum jupuiau halcile de pe os si cum dansau frenetic in jurul prazii zbatande...in spasme de chin si supliciu.
Iorgu era primul, si cu siguranta icoana oii ce se stingea in chinuri seci de mormant de lemn ud avea sa stapaneasca imaginatia sa batrana...el vazuse tot si ceva ii spunea sa mai ramana...sa vada si sa inteleaga ceva din ceea ce puneau la cale bestiile.Nu credea in Diavol, dar el se afla acolo in padure si nu peste mult timp avea sa puna stapanbire peste casa sa...vedea ceva ce nu multi aveau sa vada si apoi sa mai si traiasca.
Tragand aer in piept, ramase acolo ore in sir contempland supliciul si apoteoza demonica a acelor creaturi.Tarlisua nu avea sa mai fie un loc sigur niciodata, caci gustul pentru prada avea sa fie altul.

Wednesday, July 2, 2008

Capitolul XI:"Autosatisfacerea este letala"-"Din Romania cu dragoste"


Zorii scapatau dupa creasta dantelata a stancii...lumina invinsese.Tarlisua parea ca nu se trezise inca din somnul sau cel crunt de peste noapte, inca palpitand sub desmierdarea spiritului somnului.Poate avea sa doarma mereu de-acum incolo, uitata de divinitate, acolo...in mijlocul padurilor intunecoase, in miros de rasinoase...traindu-si fantomatica existenta sub impulsurile suculente ale noptilor de festin.
Monika Tunzi isi adunase deja grupul in fata portii si deja le dadea indicatii despre starea vremii si despre numarul de kilometri ce aveau sa il arcurga pana la lacul Sfintei Ana, dar pentru asta trebuiau sa strabata muntele...si padurile unde domnea mirosul rasinei:"
-Na bun acuma, eu vreau sa stiu cati dintre voi stiu ce este dincolo de piatra asta din fata...incepu ea miscandu-si soldurile pline de o grasime porcina, aratand spre muntele din fata.Joszef Princic a spus ca o sa ne ajute, no bun...ideea e sa avem timp destul sa pornim la drum ca pana la dioceza Ciucului mai e.
-Doamna Monika, o sa avem acolo si unde dormi?intreba Ion a lu Ana Valtoreasa.Ca na bun acuma, eu vin si cu alde fi-mea Vasilica si cu soacra mea sa ne rugam pentru al mic ce sade acasa ca doctorii de la Cluj o spus ca nu are sanse sa traiasca.O Tulai Domnie, daca-l faci bine, o sa lucre tata familia me pentru tinie!
-Asta nu stiu ce spune eu...parintele asa ne-o spus, asa va spun si eu.(deja incepuse sa-si frece mainile frenetic)...Om ave unde da nu-i bai.Sa ajungem acolo sa ne rugam, ca asta e important acuma.
-Da no bun Monika da pe copii unde-i culcam?Da io n-am cum sa fac atata pe drum tu, Monika.Mane in zori am liber da poimaine sara trebuie sa ajung la Kalmand sa lucru la ei la mina.
-Oi ajunge Tamas Lori...il linisti incurajator Victoria Balasz, o romanca sfrijita care era laptareasa, cu clientela la Bistrita si Gherla...ca se ducea la fecior-sau Vasile care era sef de sectie acolo.
-No bun tu Victorie, da numai sa iasa bine, ca de no...
-Ca de no, doar nu ne-om intorce, il ameninta pe un ton ferm Laura Lozenbold, o studenta la Targu-Mures la Medicina...avea sa iasa medic ORL-ist, si toata Tarlisua o vorbea de bine, dand-o ca exemplu copiilor, nepotilor si stranepotilor si calului din batatura.
-Da la noptie de ploua unde puii mei stam?intreba betiva satului, Natalia Carjan, femeie de vaza altadata la Ocolul Silvic Nasaud...ehe, vremuri.Cu 1300 de lei cat lua ea salariul isi lua cate un covor persan de la Mures si ii mai si ramanea pentru nutret o luna intreaga pentru vite...acum nu era decat femeia care iti cerea induiuosator un ban pentru "o pane", de pe pragul Bisericii Adormirea Maiici Domnului, din mila popei ortodox.
Ochii verzi ai Nataliei inca mai sclipeau ca alte dati cand mergea sambata cu Mocanita la Nasaud sa-si ieie cele trebuincioase in gospodarie cu al sau Tiberiu.Acu mos Tiberiu era mort si nici de coliva miercurea si vinerea nu mai avea bani si imaginea lui devenise una banala, inferioara paharului de palinca in constiinta ei.
Oamenii stateau in cerc si se uitau spre munte...Stiau ca nu e usor sa treci muntele cu copii si cu soacra ori cu mielul de 3 luni dupa tine...mai ales ca in august ploile sunte dese si repezi si reci si nemiloase, si padurile...si padurile....mustesc de rasina.
De mult nu se mai stransesera atatia oameni de-odata la poalele muntelui care le impusese atata respect de cand se stiau.Poate ca in societatea mercantila in care traim, astea sunt povesti dar in anumite locuri povestile nu s-au "pastrat", ele chiar dainuiesc, si il stapanesc pe om in pofida telefonului mobil sau al messengerului.Soarele sta tintit la trei sferturi pe bolta cereasca, iar un nor negru la apus prevestea o ploaie in zonele de deal.Dar nu si in Tarlisua.

Aici se adunasera in fata portii Monikai niic mai mult nici mai putin de aproape 130 de oameni care aveau sa se uneasca cu grupul din Kalmand pentru a merge la lac...dar mai erau 6 ore pana sa ajunga in localitatea inpricinuita...iar padurile musteau de rasina.

Rasina suculenta si aromata se rasfrangea pe scoarta brazilor si ademenea, ca ultima tarfa pe marginea unei sosele, ca tigara scapata in baltoaca in care a plouat, pe care o ridici si o reaprinzi si o fumezi incantat.Rasina era demonul si curva aceea careia nu-i poti rezista caci erotismul ei depaseste cunoasterea umana si se daruieste trecatorului.Dar rasina nu are demnitate, caci nu paraseste securitatea si enclava padurilor in care s-a trezit...ea cheama odata ce ai ajuns la ea.Nebagata in seama, rasina ramane la locul ei...cleioasa si aluneacoasa, mereu atarnand cand de un ram cand de altul, scurgandu-se lasciv pe coaja copacilor...intocmai ca balele unui incubus, fericit ca isi poate tortura victima, care tresalta cu sira spinarii jupuita si segmentata in patru parti, ore in sir, privind spre cerul senin al noptii, plin de stele pana ce acesta se topeste in albul de lapte al comei si al mortii.Apoi trupul ramane teapan, drept ca o linie de creta, excitat parca si totusi umilit.

Pacatul rasinei era acela ca exista acolo, in intunecimea padurii, ca logodnica violata care isi aparase onestitata si acuma astepta sa fie mireasa stigmatizata a desfraului.Fusese spurcata si de-aia nu mai avea catare, iar fata demna de odinioara nu mai era ceruta de niciun barbat.
Era rasina care chema spre implinire si isi lingea cu limba sa suieratoare buzele apetisante si cleioase ca balele verzi ale victimelor care cad prada dementei...umilite, tavalite si MURDARE.

"Caci pe cei care au fost MURDARI, Domnul lui Sion i-a alungat din Ierusalim, iar hainele lor au fost zdrente pentru totdeauna, apa lor a fost scuipat si hrana lor lacustele Egiptului", citea un ministrant rotofei in fruntea grpului procesional...Femeile incepsera sa spuna:"Bucura-te Marie cea plina de har", iar barbatii mai pe la coada, cu catehismul in mana, de-abia mai sopteau:"Sfanta Marie , Maica lui Dumnezeu, Domnul este cu tine"...[padurea astepta]

O masa compacta si delicioasa de sange si intesine se apropia ferm de poalele muntelui.Rasina incepu sa tresalte, provocandu-i orgasm de fericire...transformandu-se mai tarziu intr-o ejaculare precoce a macabrului in mijlocul cimitirului tineretii si al astutiei spiritului uman, atat de nesabuit.

Grupul, cand se despica pe doua coloane cand se readuna ca un stol de mierle ce nu isi gasesc starea pana ce nu se lasa intunericul.Numai ca acest stol, era unul prins de frigurile groazei si al mortii, al frisoanelor unei febre tifoide ce fusese cauzat de mizerie...caci in sufletele lor mizeria si pacatul si grundul si jegul se instalasera de mult.Nu observasera ca noaptea se asternuse de mult cu patura ei mancata de molii peste satul lor, nici ca soarele ala trufas de rasarea dimineata era unul gol si prea lipsit de forma si continut, nici ca disparusera atati...animale si oameni in eternul unor imprejurimi confuze.

Grupul inainta spre padure, lasand casa si biserica in urma, cu misticismul ei si ferventa ei alterata, atat de mica, atat de lipsiat de orizont si initiativa, atat de murdara in aparenta...erau la troita.
Christosul nu ii privea.Vroia sa treaca mai repede acest convoi alegoric dionisiac si sa il stropeasca cu vin mai degraba decat cu aghiasma, caci Christos bause prea mult din aceeasi apa cu ei si acum vroia vin.
"Si in zilele acelea, Racheela a lui Eszther fu chemata la Domnul.Si Iahve ii spuse:...", recita o calugarita benedictina de la Maria Radna venita tocmai de la Arad...grupul isi facu cruce simultan, intocmai cum fac yoginii o asana adunati pe un camp.Vazuta de sus , gloata ce se vroia a fi grup, era ca o omida paroasa cu corp alunecos ce nu mai avusese timp sa se mai faca nimfa, si de sus de undeva naiva, credea ca nu o paste nimic...dar bufnita pustiului o ochise cu ochiul ei de chihlimbar si ciocul ei coroiat avea sa ii desparta capul de ciudatul trup,
Era pe la orele serii cand ajunsesera intr-o poiana, inconjurata de copaci si unde mai era o troita in onoarea unui calugar trasnit candva in timpul unei furtuni.Padurea gemea sub dominatia vantului de seara, si pasarile de noapte incepusera deja sa tiuie.Monika Tunzi, istovita intreba pe Ion a Anei Valtoreasa:
-No bun...da cat mai e pana la Kalmand?rotindu-si soldurile grase incoace si incolo.
-Mai sunt 3 ceasuri, ca ne-am miscat cam greu Monika.Ti-am zis sa nu luam atatia plozi si betegi cu noi.

Ruga incetase de un ceas si fiecare spera sa se odihneasca un pic, ca mai apoi sa ajunga la Kalmand.Un aer rece si aromat de miros de starv si de rasinoase , venise ca o chemare inspre implinire in poiana.Femeile isi scosesera din sacosi hainele mai groase si incepura sa puna caciulite din lana copiilor.Se auzi ceva trosnind in padure si ceva ca un urlat de caine sfasie aerul, de undeva dinspre un palc de copaci:"-Au caini ciobanesti pe-aici?"intreba cu tigara intr-o parte proaspat apinsa Laura Lozenbold, punandu-si in evidenta pieptul generos.Nu prea era incantata de perspectiva ce i se oferea.
"-D-apai nu stiu eu domnisoara...or fi ca multe is in padure si in imprejurimile ei", replica un ministrant la vreo 17 ani, jucandu-i ochii dupa studenta la Medicina.Deja, avusese primele reactii biologice barbatesti cand o vazu cum fumeaza, si cum cu fata atat de avida de sex, isi plimba mana prin par.

"-Nu se combina asta cu mine", gandi Lorincz cu parere de rau si inghiti plin de pofta in sec.

De pretutindeni se auzeau trosnituri de rengi si vantul se intetise.Un nor negru acoperi deodata discul solar ce era gata sa se ascunda las si lipsit de virilitate dupa stanca, eternul sau apanaj.Rasina domina acum aerul si pervertea mintile oamenilor cu aroma sa aparent atat de diafana, dar in curand diafanul avea sa se transforme in macabru.
Peste sase minute convoiul porni din nou de aceasta data pe o cale laturalnica pentru ca era tarziu si copiii erau obositi iar in doua ore aveau sa ajunga in Kalmand, la grupul de acolo.
Cu siguranta lui Lorincz i-ar fi placut sa o atinga pe Laura, care nu isi terminase inca tigara, dar drumul avea sa se incheie maine si timp mai era.Arunca in rucsac catehismul si se indrepta spre un tufis dornic de a se autosatisface.
Grupul se departase deja la 30 de metri si nu parea sa mai astepte intarziati, mai ales ca rubensienei organizatoare i se facuse si foame.Rsina coplesea aerul cu imputarea sa scarbavnica si narile incepura sa se dilate ca excitate de presiunea erotismului , ca un fum de santal care primeneste aerul unei camere inchise.
Padurea era ea insasi o camera inchisa si o pivnita a tenebrelor ude cele mai cumplite cosmaruri care se nasc in inconstient prind viata, si aripi de inger cazut, aripi frante care amintesc de o vreme stralucita si de o civilizatie insulara pierduta, ca demnitatea umana care cedeaza liberului consens, ipsit de instinct si perspectiva.

Lorincz incepu sa se autosatisfaca gandindu-se la satena Laura Lozebold si la tigara pe care ea o tinea strans intre buze dand de inteles multe in imaginatia baiatului de 17 ani o posibila tentativa de act sexual.
De multe ori, femeia dorita apare chiar si atunci cand te rogi la Domnul si speri intru fericire si implinire, iar acum Domnul i-o scosese pe Rebecca lui Iacov in fata:"Ia-o si fa-o a ta".Orice barbat isi doreste, suprimat de evanescenta instinctelor sexuale sa o faca numai pentru sine pe femeia lui, chiar si pentru o ora intr-o noapte caci dimineata ea dispare si devine ori scolarita constiincioasa, ori asistenta care panseaza ranile celor suferinzi, ori farmacista care zambeste cu inteles dadndu-ti ok-ul cand ii ceri pachetul de prezervative, ori calugarita care isi acopera sfioasa formele in fata turistului care tosmai ce ii cere o informatie, ori studenta care citeste lingandu-si diplomatic buzele la biblioteca.

Acum Laura era a lui si impreuna se toropeau de placere.Privi spre cer si vazu negrul de nepatruns ca ochiul de guster al cerului..."Nu mai am mult...Monika a plecat inspre vale deja, trebuie sa termina mai repede..."
Cu o usoara sfortare isi dadu drumul...si simti libertatea si placerea pe care ti-o creeaza autosatisfacerea...Ministrantul isi incheie prohapul si trase in piept mirosul diafan de rasina...plin de incredere se orienta dupa directia inspre care cobora grupul.
Miscari subtile se auzeau printre crengi si tufisurile incepura sa fosneasca.Simti un miros iute ca de mormant si imbibat de sange in sterilitatea rasinei...apoi simti o rasuflare rece ca de gheata in ceafa...dar i se paruse.
Isi intoarse privirile si nu vazu nimic.Iesi dintre tufisuri.Soarele apusese de 5 minute.Aerul abunda in rasina si incepu sa isi croiasca drum pana la poteca pe care era posibil sa o fi luat grupul.
"Looooorinzzz", auzi un murmur in spate...era colegul lui de la cor din Kalmand, Ianosz.Dar nu era el..avea ochii spalaciti si era murdar si era plin de sange, si nu se mai barbierise de mult.
"Ianosz?Tu esti?Arati ciudat, man.", ii zise el lui Ianosz.
Dar tanarul il privi cu raceala, cu ochii fixati intr-o cautatura dementa asupra jugularei lui Lorincz.
"Te-ai masturbat, pal?"incepu sa rada frenetic aratarea."Mirosi a desfatare de la o posta".
"Oarecum...se rudina rotofeiul.Da ce?Tu nu faci, sau cum?Nu stii, no bine, atunci cand eram la Kalmand si tu te gandeai la Kinga Biosz?Aia de se duce la Targu Mures la liceu.Si mi-ai zis ca si tu faci"...

"Bad boy"..."Un bun ministrant nu face asa ceva"...
-"Iti bati joc de mine, Ianosz?Ce Dumnezeu?"incepu sa il priveasca cu dispret baiatul.Nu isi mai recunostea prietenul cu care vorbea fel de fel.
-"Dumnezeu a murit pe cruce, pustiule...mi-e foame si n-am alta alternativa decat sa ne jucam in seara asta.Iar tu vei servi ca instrument de joc".
-"Man, ai ceva, nu se poate"...
Deodata incubusul incepu sa rada , scurgandu-i-se bale in colturile gurii..."Chiar deloc...mi-e foame, da-te-n gatu' matii, n-ai auzit?"
Atunci rotofeiul izbi cu pumnii in abdomenul asa-zisului prieten al sau.Dar simti o durere ca si atunci cand ai izbi cu mainile goale o piatra.

"Nice try"...observa incubusul.Scoase limba si si-o plimba pe coltii galbeni si rosi.
Lorincz mai incerca sa mai dea o data, dar Ianosz ii para cu o mana cei doi pumni frangandu-i coatele...o miscare pe care orice maestru aikido ar fi fost invidios...Oasele pocnira, iar durerea cand maduva tasni fu enorma.
Ingenuncheat de durere, baiatul se uita cu indurare la bestia care il prinsese acum de gat.Ar fi vrut sa scape dar nu putea...dar...dar..nu era doar asta, mai era ceva...simtea ceva ca un ghiont intre picioare....si o vazu pe Kinga cea cu par rosu cum isi vara capul intre picioarele lui si ii desface prohapul, scotand o limba rosie si zemoasa din care se scurgea o saliva identica cu smoala, nefiresc de aspra...ca acelea ale serpilor.
"Dosoara nu!Am demnitate sa stii, Domnul fie cu tine..."
Dar deodata femeia incubusului incepu sa ii linga abdomenul si apoi sa il zgarie crunt ajungand la vena jugulara...privindu-l ademenitor in ochi, gustand degetul ca si cum ar fi testat o noua coca de cozonac.
"Stii ce pedepsesc cei care se autosatisfac, nu?"intreba ea razand un pic ca o liceanca din aceea ce asculta inca de parinti si care la 10 seara este in casa.
"Nuuu....gemu el de durere!Da-mi pace fiinta!"
"Asta patesc...", suiera ea si cu o gheara ii sfasie membrul iar cu cealalta gatul...si nu se opri pana ce capul nu fu despartit de trunchi...il jupui de viu trei sferturi de ora, in timp ce rotofeiul se chinuise sa nu se mai zbata...in timp ce Ianosz ii frangea oasele si radea cand le auzea trosnind, sfasiindu-i hainele, sudoarea scurgandu-i-se precum rasina pe trup.
...Monika Tunzi mai avea un ceas si ajungea la Kalmand...deja se vedea biserica printre brazi...lumina era aprinsa in turnul de veghe.Muntii Harghitei ii asteptau.
Festinul nu dura enorm, da cei doi incubusi nu mai puteau de fericire...era prima lor seara de cand vanau impreuna si asa aveau sa-si petreaca scarbavnica vesnicie, pandind tinerii si jucandu-se cu erotismul lor pana la nimicire, in spasme, in dureri, chinuri si groaza...caci cu asta aveau sa traiasca.Manjiti de sange si franturi de intestin, stateau intinsi pe malul raului din vale cu ochii ficsi la cerul monoton si negru.
Mirosea a rasina...Kalmand isi astepta grupul de credinciosi sa vina in vale spre ceasurile miezului noptii.Crucea lumina drumul catre localitatea respectiva, iar Ion a Valtoresei reincepu o "Osana intru cei de sus", cutrmurand valea.Pacatul se curmase in noaptea bistriteana.
In Riviere Salee Justine si alti doi frati incubus, turisti candva din Africa de Sud, torturau o vanzatoare care tocmai isi deschisese toneta, nu departe de "La Grande Place"...inima batanda si suculenta era subiect de disputa intre cele trei fiinte respingatoare.
Dar lumina zilei avea sa vina curand peste ocean, asa ca Desiree, precauta ii atentiona sa lase cearta si sa soseasca mai repede in casa ei, care era un "cuib" de altfel, caci altfel aveau sa se faca scrum.Justine alerga disperata spre cuib, in patru labe intocmai cum la trei kilometri de oras, o capra alerga ingrozita de fata unei vecine de-a ei.
In Martinica, copiii noptii nu fusesera hraniti la timp si acum le ear foame...iar foamea nu iarta.