Friday, July 4, 2008

Capitolul VII: "Iorgovan Dragomir"-"Din Romania cu dragoste"


Aerul proaspat al muntilor aducea faneata si fragezimea excrementului de oaie pana la fereastra unde stateai si te uitai spre ursuzenia stancii, vesnic inecata in nori...plumbul cadea greu dupa coasta, iar un soare narcotic cu privirea anchilozata de vreme se rasucea in cazarma armatei de aburi, unde generalul se inecase.
Casele din jurul Casei de Cultura Tarlisua stateau in asteptarea lor milenara de ani de zile si credeau ca vremea nu are niciun efect asupra lor.Uneori, in istorie cand nepasarea si frenetiocul impuls religios se intalnesc, o localitate sau o comunitate de orice sorginte ar fi ...dispare in negura trecutului inevitabil.Comunitatile incearca sa isi caute prelungiri hilare in macabrul vremurilor, dar descopera cat de inutil poate fi sa traiesti sub impulsul falselor trairi dramatice pe care miscarile sociale le impun.Aici, in Tarlisua, oamenii sperau si zambeau cu sufletul lor nasaudean tuturor acelora care saturati de noutatile oraselor industrializate, se abateau prin partile locului.
Bistriteanul te primea si iti punea in fata paharul cu palinca si icoana chinuita a Maicii Domnului care te privea inlacrimata si ofta la marsavia in care ai ales sa traiesti.Maria si icoana sa bistriteana dadeau crez si speranta unei comunitati de un mileniu si sintetiza o viata, caci oamenii acestia isi erau suficienti lor insisisi.Daca i-ar fi vazut, Jean J.Rousseau ar fi scris un tratat despre modul cum isi reitereaza valorile omul primitiv, iar prin asta las sa se inteleaga valorile primordiale.
O Romanie a deznadejdii le dadea optimism padurarilor, oierilor si minerilor din Tarlisua, care se bucurau de darnicia naturii care ii primise in sanul ei de peste 9 veacuri...inconjurati de paduri, sub protectia stancii.Aici timpul trecea altfel...mai ales cand trei popoare diferite:ruteni, romani si secui traiau laolalta, sub fiorul a trei culte diferite, ce se impuneau marete prin crucile lor lemnoase impungand cerul rebel duminica la mesa.
Bistritenii erau fericiti in eternul lor ce invinsese timpul si asa avea sa fie pana ce Domnul prea bun avea sa isi astearna epilogul in cartea sa sfanta despre lumea materiala pe care El singurv a creat-o.
Dar Tarlisua nu dormea singura peste "seculii sai"...mai era padurea, si rasina si ...mai erau oile alea...stropi de creta in verdele alpin al muntilor...mai erau aburii ce inecau in umezeala lor pacatoasa crestele muntilor, da...si mai erau poienile pe unde se mai odihneau caii trecatorilor de la Tusnad si Kalmand.Sau oierii instariti ai Odorheiului ce aduceau lana gata scarmanata vinerea in poarta la Ion al Valtoresei...
Mare era cinstea oierilor din Odorhei...mai ales cand era raspnadita de aceia cu care faceau schimb de lana, si in Tarlisua nu erau multi:pai era Ion al Anei Valtoreasa, mai era Sile a lu bacanu' si mai era calugarul Stroie care fusese acuzat candva ca o necinstise pe colega Laurei Lozenbold...nu erau multi, erau trei o Tulai Doamne...trei si se dusmaneau...care strange mai multa avere...
Mai era unu'...dar aceluia lumea nu ii cauta prea multa cinste, mai ales ca se spunea ca o lasase pe nevasta-sa deoarece o batjocorise acum vreo 4 toamne...el, cu fruntea incretita, si mustata alba pe care i-o lasese gheata din munti pe care ii urca si ii cobora cu turmele lui atrase ca un magnet de blestemul verde al ierbii.
El, de care fugeau copilele speriate cand se duceau cu grupul sa spele la rau, el...care ajunsese de rasul satului.
Era Iorgovan Dragomir, un cioban pe care nu-ti bvenea sa dai 5 bani, care slabanog din fire, se ascundea sub suba lui calduroasa si in toiul verii...fire ascunsa la viata lui, nu avea multa treaba cu sufletul satului dar primea bucuros cativa "pretini buni" de la Odorhei cu care mai bea o sticla de horinca sau una de palinca in zilele frumoase pe care le daruia muntele...si Doamen, cat mai sporovaia batranul...mangaindu-si mereu mustata albita de timp.
Undeva in antreu, tinea poza lui de suflet, cu Ileana sa cea scumpa, cu cozi de aur, pe care o luase cand se liberase la 18 ani...ehe, si catania aia avusese rostu' ei...acum nu puteai vedea decat doi oameni prezentati in sfrijitul amestec de alb si negru, cap in cap...ca si cum dupa o ordine feng-shui snoaba au fost ordonati asa.Fata radea fericita si bucalata in timp ce un tanar ca de 19 ani isi razima tampla de parul ei radiant.
Era batran sufletul lui Dragomir, dar inca mai poftea la jocurile din sat, la ceardasul ce se incingea vinerea la Casa de Cultura si unde mai vedea fete de 14 ani cu sortul in brau, da nicuna nu stia sa joace ca Ileana lui candva...ochiul lui albastru ca cerul de mai distingea miscari si tresariri ale vervei pe care o impune dansul, caci spiritul lui dansa.Dar nicio fata nu vroia sa danseze cu batranul care sprijinit in toiagul sau de brad crapat privea multuimit.El era bunicul tuturor, era omul caruia toti ar fi dorit sa ii mai spuna ceva, despre batraneti si nu numai, dar ceva ii oprea.
Era nenorocita aia de prejudecata, care ii departeaza pe oameni...vorbe aruncate care fac rau.
Fantana sufletului lui Iorgovan avea inca peretii de caolin umed si mocirlos...care astepta vantul uscat sa-i intareasca pentru a primi apa cea cristalina.Iorgovan astepta sa o ia iar la joc pe fecioara sa care murise acu 3 primaveri...si el nu o vazuse, cum se zbatuse, cum se chinuise si cum femeile cu care pregtaea caimacul pentru smantana ii tinusera lumanarea.Se chinuise Ileana saraca pana in zori, in febra cu gura arsa de ceasul batranetii.Murise asa cum suntem datori cu totii sa o facem, se stinsese femeia lasand o casa si o curte de urma sa, pe care surorile se certau acum judecandu-se cu fratele Sandu Popa la Nasaud...si ii iubise pe toti Ileana.
Cu degetele umflate de febra ceruse un pahar de apa de la fantana maica-sii si pe urma cu capul scartaind inghiti cu ochii bulbucati limba scamoasa si frageda ca untul la care lucra atat...inca din zori...se stinsese o femeie demna in taramaul laptelui cald si sfant...murise Ileana iar Iorgovan ramasese acasa, beat in coltul de lemn al odaiei sale darapanate.
Iorgovan era trezit de un sfert de ceas si vazuse ca era timpul sa porneasca spre Kalmand de unde avea sa ajunga la Odorhei la cei care aveau sa ii dea ceva bani pentru stradania sa...pentru iorgovan nu era distanta lunga, era doar o stanca in spatele careia mai era una si inca una.
Se barbierea mosneagul, si in timp ce isi batea lama plina de fire albe si aspre de marginea lemnului alb, auzi cum tanara Kinga fredona o melodie pe care el nu o intelegea...si era seara in asfintit...ehe, Ileana lui nu canta ...nu stia ea asa ceva.Kinga avea obiceiul asta, pentru a face cunoscut celor din localitate ce profesori buni de engleza erau la Mures...si ai ei nu mai puteau de mandrie.
Dar Iorgovan nu aprecia lumea si timpul dupa aceste norme "papistasesti"...Iorgovan era baci, si bacii isi duc odiseea sus in munti caci ei sunt batrani.Oamenii caliti la munte nu stiu asa ceva, nici de engleza, nici de Christina Aguillera ...nici de oameni ipocriti care prin parvenirea lor creeaza repulsie concetatenilor.Mosul nu era scarbit, dar nu ii placea ca atunci cand isi facea barba si mustrata, o fetiscana sa "tipe" in toiul serii, ca si cum ar fi fost singura in sat.
Drumul spre munte ducea drept spre padure si chema oile spre varful muntelui, in sunete de talanga si rasina ranceda ...lipitoare eterna a cojii de brad.
Se auzeau beheiturile tresaltand pe poteci si boii trezind constiintele sufletelor bistritene cu talangile lor ...mugind pe la porti, precum niste colindatori obositi dupa o zi rece de tras la plug.
Ochii lor mari serveau ca oglinzi in care vedeai un suflet mare si ortodox de bovina, sclipind in eternitatea lui...daca nu ati privit niciodata in ochii de bou, atunci ar trebui sa o faceti:sunt curati, si luminosi...si credinciosi...icoana Maicii Preciste odihneste in ei, si toata spiritualitatea romaneasca.
Baciul Iorgovan, tanarul imbatranit de ani de zile porni trantind poarta de brad...verde si mirosind inca a padure in spatele lui, insotit de pasii sai nepasatori catre stanca...spre paduri.
Toca la biserica reformata, acolo unde taica-sau il botezase candva , intr-o luna de iulie ploioasa cum era candva scaldata Tarlisua in noroiae si mlastini, in care oile varsau puricii lor determinati sa steie mult dar cu spor in lana mizera.
Iorgu Baci porni spre padure ca atras de o misiune asemeni pelerinilor ce merg in Tara Promisa, si ca orice pelerin, si el era manat de ceva...persecutiile oamenilor care nuuii dadeau pace de 4 ani incheiati si vorbele aruncate de cei de la birt despre Ileana lui cea draga...caci bistritenii sunt oameni ce se infurie repede.
Intrand in padure, simti aerul ud de septembrie, inecat in ceata sa deasa, era padurea in care se ridicase si in care ii placea sa o sarute pe Ileana sa draga.Isin aprinse o tigare de foi, primita de la o profesoara din Nasaud, careia ii daduse 3 kilograme de lana cand se afla in autobuzul ce facea ruta Odorhei-Nasaud.
Era linistitor fumul de tabac ce se ridica sprinten catre nori, penetrand crengile sfrijite de brad care stateau sa se rupa in autonomia lor lugubra.Noroaiele ce duceau spre varf ii dadeau de inteles ca padurea fusese vizitata de o ploicica buna.Excremente de oaie erau pretutindeni.
Un miros ovin impanzea aerul umed al padurii ...iar Iorgu obosi deodata, scotand un oftat, pe care senectutea solitara il impune sufletului sau de om incercat de greul vietii.
Iorgu se apleca si lua un bat de jos...fusese rupt de ceva, dar nu de vant...turla bisericii ortodoxe nu se mai vedea, in schimb a celei reformate se zarea perfect de pe costisa pe care batranul o suia...cerul negru plin de stele domnea deasupra satului roamanesc.
In timp ce mergea, ii rasuna un cantec de demult care ear destul de cunoscut la caminul cultural cand n-avea decat 18 ani... si inima sa iubea ca niciodata sufletul Ilenei.,,si jucau tnerii romani in noaptea sufletelor lor incinse de toropeala etnosului bistritean.
Din vale se auzeau crengile trosnind, si totusi al nostru baci albit de vremuri nu isi dadea seama de ce se petrecea in vale.Era asa de multa liniste si drumul urca si suia la nesfarsit, cotind dupa scoarta copacilor si a buturugilor uriase scobite de insecte...si Iorgu urca.
Stia ca daca merge cum era obisnuit, va ajunge in timp util la ciobanii care il asteptau.Isi va primi partea si cu banii aia avea sa ii faca o cruce de piatra care i se prea bine cuvenea iubitei sale neveste.
Un marait nefiresc strapunse deodata aerul incarcat de excremente de oaie si mal...urca spre urechile lui iorgu baci, si il faceau sa isi dea seama automat ca nu este singur in padure...caci padurea asta umeda se trezea anchilozata in momentul cand Tarlisua sa atipea, in somnul sau bistritean.
Era un aer prea intesat de miros de oaie si umed...si intr-un fel sentimentul nelinistii il cuprindea pe omul care se trezea in creierul muntilor de unul singur pe poteci laturalnice in puterea noptii...si cal si calaret erau cuprinsi de spaima.Dar pentru iorgu timpul nu se masura.El dvenide Iorgu-Baci.Simplu si batran.Iar pe batrani, ineditul nu ii devoreaza ca Sfinxul mitologiei eline, ci li se reveleaza in visul lor stramosesc, de secole si ii ademeneste in toiul jocurilor de sine si in baladele romantate ale tristetii din gheata sufletului de batran necajit si aplecat de greutatile satului bistritean.

Menestrelul baladelor de odinioara se inecase in vaile muntilor in momentul in care Iorgovan Baci se trezi singur in linistea aceea de mormant...speranta iubirii Ilenei deveni mai vie ca niciodata.
Maraitul acela de caine incetase in momentul in care Iorgu ajunse prin zona in care drumul descingea intr-o poiana...de acolo apreciai inca doua ore pana la Odorhei...dar poiana...
Iorgu facu ochii sai romani mari si ii iti spre o zona mai putin vizibila necunoscatorilor din poiana...acolo unde cinci pini se sprijineau frateste , dar la adapostul lor umed se ascundeau...niste oameni care spintecau o oaie.
Animalul se zbatea cu capul despartit de trunchi, cu bale la gura...ca o sputa a pacatului, in angoasa creeata de moarte...dar ce oameni ar face asta?
Iorgu dadu sa ii alunge cu bata sa de baci, dar deodata spiritul sau cel tanar avu revelatia natranului respins de toata lumea...imaginea deosebit de reala care te confrunta cu tine insuti.Te vezi pe tine ca furnica in cosmarul ciclic al anotimpurilor si al unei Atlantide satesti in care te scufunzi...esti tu, omida aia jalnica ce spera sa fie fluture...sau molie cu antene de cauciuc care de cand se stia fusese invata sa terorizeze lana cea de pret a behaitoarelor oi, a jegoaselor oi, a oilor si a mieilor romanesti.
Vazandu-se atat de inutil, gasi cu judecata sa se ascunda dupa o pacla de brazi si sa urmareasca ce faceau "oamenii" aceia acolo, cu biata fiinta.Erau toti raniti si aveau pielea vierzuie...o femeie tinea capul oii cu ochii scosi in brate, in timp ce cinci barbati o spintecau cu ghearele...erau toti agitati si maraiau...erau raniti si urlau de o placere demonica.Animalul era jupuit fasie cu fasie iar grasimea sa atrana prin iarba, in spume...inca tresarind atunci cand cate o gheara mai smulgea de pe oase muschii si slanina...mirosea a sange si a oaie...a desfrau.
Apoi, femeia cea plina de sange la gura si pe burta incepu sa arunce de colo colo coada si capul animalului, la final urinand pe stomacul despicat al oii.O greata teribila puse stapanire pe organele lui Iorgu...ear primul care vedea, primul care simtea mirosul si auzea demonii cum jupuiau halcile de pe os si cum dansau frenetic in jurul prazii zbatande...in spasme de chin si supliciu.
Iorgu era primul, si cu siguranta icoana oii ce se stingea in chinuri seci de mormant de lemn ud avea sa stapaneasca imaginatia sa batrana...el vazuse tot si ceva ii spunea sa mai ramana...sa vada si sa inteleaga ceva din ceea ce puneau la cale bestiile.Nu credea in Diavol, dar el se afla acolo in padure si nu peste mult timp avea sa puna stapanbire peste casa sa...vedea ceva ce nu multi aveau sa vada si apoi sa mai si traiasca.
Tragand aer in piept, ramase acolo ore in sir contempland supliciul si apoteoza demonica a acelor creaturi.Tarlisua nu avea sa mai fie un loc sigur niciodata, caci gustul pentru prada avea sa fie altul.

No comments: