Acolo unde filosofia întâlnește științele exacte

De mult mi-am dorit să scriu un articol despre modul deloc subtil în care filosofia întâlnește propozițiile concise ale științelor exacte.Nu întâmplător marea majoritate a filosofilor mai mici sau mai mari, cunoscuți sau necunoscuți, din trecut sau contemporani, au cochetat și cu știința exactă.
Și nu întâmplător au ales un limbaj clar, succint, atunci când și-au expus teoriile.
Heraclit, intrigat de destinul prometeic, a indus generației sale ideea că lumea este "asemeni unui foc care după măsură se aprinde și după măsură se stinge", și că Ea, Lumea, Natura în sine, "nu a fost făurită nici de vreunul din zei, nici de vreunul din oameni", ceea ce dă o existență factică și statornică Lumii.Lumea nu a apărut deodată, dar nici nu poate fi lăsată pradă stăpânirilor omenești sau judecăților divine.
Fizica, Geografia, Chimia, Matematica, Trigonometria, au demonstrat independența materială a lumii fizice, cum că ea este condusă de o măsură abstractă ce rezidă în tot ce este material.Există o forță de convergență asupra factorilor care influențează trăinicia lumii fizice concrete(care este o sursă a adevărurilor).
Hermes Trismegistos( cel de trei ori măreț) a încercat să ferească descoperirile întreprinse de către înaintași în domeniul științei și a convertit termenii de înțelegere științifică într-o formă criptică, filosofică, dând naștere filosofiei hermetice, închisă penttru neavizați, deschisă pentru cercetători.
E interesantă discrepanța gigantică dintre cunoașterea științlor exacte și măsura în care omul modern îl percepe pe Dumnezeu Creatorul.Baruch Spinoza anunța că nu e nevoie de vreun calcul pentru a fi convinși de imanența divină, dar că prezența divinului în lume este proporțional cu materialul în care el rezidă.Așa cum spiritul este adăpostit de către un trup, Lumea întreagă are un suflu de sorginte divină car se află undeva în străfundurile ei.Științele exacte au scos la iveală, la fel ca întreaga filosofie, mereu noi interpretări, pentrru că știința evoluează, influențată fiind de înaintarea omului prin timp.Cât a descoperit Umanitatea și cât a pierdut?
Nu te poți feri de judecata divină, omniscientă și veșnic dreaptă, dar nici nu poți nesocoti teoremele algebrice sau termenii biologiei.
A încerca o cunoaștere fără știință este egală cu a încerca să-l descoperi pe Dumnezeu fără ca El să fie în tine.Știința este deopotrivă e revelatoare și relevantă pentru o viață armonioasă.Nuputem trăi în incertitudini, fără a tinde măcar spre Adevăr, dar în același timp trebuie să fim conștienți că nu putem avea acces la o cunoaștere totală.Însăși tinderea asta specific speței umane, îl apropie pe Adam-omul de Divinitate.
Thomas Mann, în Doctor Faustus, prezintă drama omului care ignoră judecățile divine și se consideră pentru o secundă stăpânul Lumii.
Și ce mic e el, omul de lut, ce pierdut e și lungă e calea lui către cunoaștere.Căci pierdut a fost și iată că prin cunoaștere dezinteresată s-a regăsit.Iată-l mort, părăsit de porniri, însă, cu un suflet viu, pentru că tocmai trecerea asta armonioasă dinspre concretul științific către deconspirarea lumii, este dumnezeirea.
Un om neînvins este acela care poate face oricând punct comun între științe și filosofie, între trup și Dumnezeu.