Acolo unde filosofia întâlnește științele exacte

De mult mi-am dorit să scriu un articol despre modul deloc subtil în care filosofia întâlnește propozițiile concise ale științelor exacte.Nu întâmplător marea majoritate a filosofilor mai mici sau mai mari, cunoscuți sau necunoscuți, din trecut sau contemporani, au cochetat și cu știința exactă.
Și nu întâmplător au ales un limbaj clar, succint, atunci când și-au expus teoriile.
Heraclit, intrigat de destinul prometeic, a indus generației sale ideea că lumea este "asemeni unui foc care după măsură se aprinde și după măsură se stinge", și că Ea, Lumea, Natura în sine, "nu a fost făurită nici de vreunul din zei, nici de vreunul din oameni", ceea ce dă o existență factică și statornică Lumii.Lumea nu a apărut deodată, dar nici nu poate fi lăsată pradă stăpânirilor omenești sau judecăților divine.
Fizica, Geografia, Chimia, Matematica, Trigonometria, au demonstrat independența materială a lumii fizice, cum că ea este condusă de o măsură abstractă ce rezidă în tot ce este material.Există o forță de convergență asupra factorilor care influențează trăinicia lumii fizice concrete(care este o sursă a adevărurilor).
Hermes Trismegistos( cel de trei ori măreț) a încercat să ferească descoperirile întreprinse de către înaintași în domeniul științei și a convertit termenii de înțelegere științifică într-o formă criptică, filosofică, dând naștere filosofiei hermetice, închisă penttru neavizați, deschisă pentru cercetători.
E interesantă discrepanța gigantică dintre cunoașterea științlor exacte și măsura în care omul modern îl percepe pe Dumnezeu Creatorul.Baruch Spinoza anunța că nu e nevoie de vreun calcul pentru a fi convinși de imanența divină, dar că prezența divinului în lume este proporțional cu materialul în care el rezidă.Așa cum spiritul este adăpostit de către un trup, Lumea întreagă are un suflu de sorginte divină car se află undeva în străfundurile ei.Științele exacte au scos la iveală, la fel ca întreaga filosofie, mereu noi interpretări, pentrru că știința evoluează, influențată fiind de înaintarea omului prin timp.Cât a descoperit Umanitatea și cât a pierdut?
Nu te poți feri de judecata divină, omniscientă și veșnic dreaptă, dar nici nu poți nesocoti teoremele algebrice sau termenii biologiei.
A încerca o cunoaștere fără știință este egală cu a încerca să-l descoperi pe Dumnezeu fără ca El să fie în tine.Știința este deopotrivă e revelatoare și relevantă pentru o viață armonioasă.Nuputem trăi în incertitudini, fără a tinde măcar spre Adevăr, dar în același timp trebuie să fim conștienți că nu putem avea acces la o cunoaștere totală.Însăși tinderea asta specific speței umane, îl apropie pe Adam-omul de Divinitate.
Thomas Mann, în Doctor Faustus, prezintă drama omului care ignoră judecățile divine și se consideră pentru o secundă stăpânul Lumii.
Și ce mic e el, omul de lut, ce pierdut e și lungă e calea lui către cunoaștere.Căci pierdut a fost și iată că prin cunoaștere dezinteresată s-a regăsit.Iată-l mort, părăsit de porniri, însă, cu un suflet viu, pentru că tocmai trecerea asta armonioasă dinspre concretul științific către deconspirarea lumii, este dumnezeirea.
Un om neînvins este acela care poate face oricând punct comun între științe și filosofie, între trup și Dumnezeu.

Grețoșenie.

De curând am dat peste niște chestii...pe-aci prin blogosfera asta și tot răscolind și răscolind ce-mi dau dioptrille să văd?Numa bloguri de rahat.
Fără a avea pretenția că ce aștern io acilișa, frustrarea și anxietatea, ar avea notă de ceva artistic, risc să jur cu mâna pe fundiță și cu arse-ul pe oliță că mie mi s-a cam cramponat sucu gastric la ce am putut citi și viziona pe unele bloguri.
Mai nou, Uța Pamfile și cu Ina Inimioara au găsit de cuviință că twittteru nu mai e ok și au început să se răhățească prin blogosferă, vânzând ciorapi, parfumuri, handmade shit-uri sau pur și simplu dând lecții de viață.
La mine-n sat era odată, într-o vreme demult dusă, o ciocănitoare pe care nu te-ncumetai să-ți dai nici mucii și de când s-o mutat pasăre-asta la oraș mai mare, și-a tras website cu domeniu.ro(că se vrea o naționalistă, deși judecând după numeroasele posturi monografice despre diverse țări din Străinezia , n-ai zice).Să moară Țaca!
Și tot scrie ea la ea pe site că merge pe la concerte gen Bjork, Sting sau Timpuri Noi, având pretenția că mai sus citații ar fi vreo revelație underground de n-a auzit nimeni pân-acu, tot se laudă că merge la munte și la mare, dă sfaturi cum să se-mbrace ăla și-ălalaltu, deși ea arată ca o bălărie,(aspect tipic de lesbiană la 1m55 de care te lovești sâmbăta seara-n Kulturhaus sau miercurea după 18 00, la Grădina Verona), e extrem de involved în voluntariate de-astea gen "Vezi ce fac io neplătită și ce nu faci tu, fraiere!!!Bazinga!" șiiiiii ce mi-a plăcut mie cel mai mult la fata asta e că se consideră o "tânără speranță"...
Ok, am înțeles că ea se vrea o culă și c-a uitat că dădea din buric pe la-nceputu liceului pe manele, sau că se-mbrăca de la en gros prin generală, but still, stop giving pieces of advice, biatch!!
Now rili.
Din cauza unei maimuțoaice ca asta mi-am vărsat cafeaua pe mine fără să vreau și-a trebuit să-mi bag pantalonii la spălat.Am mai consumat și detergent.Fuck that.
Mă-ntreb acuma pe cine ar interesa ce scrie una ca aia sau cine ar dori să citească recenzii făcute de Sulănica după ce a lăsat din mână cartea cu rețete ca la mama-n bătătură și s-a apucat de Kurt Vonnegut și de Ryu Murakami.Mori, fă!
Despre fenomenul acesta amplu al voluntariatul am mai discutat noi și în alte rânduri, dar devine deranjant de penibil să faci din asta o carte de vizită.E ca și când ți-ai trece grosimea și lungimea membrului în cv(citit siviu) sau adâncimea vaginală, deși asemenea detalii pot fi destul de relevante la angajare în multe orașe din provincie mai mici sau mai mari.
Numa dărâmături și zguri din astea populează blogosfera de la un timp și ce este revoltător e faptul că numărul lor sporește ca râi canină.Nu îmi doresc ca blogosfera să aducă încet-încet a haifaiv.Că e de maro p-ormă.
Altele au bloguri cu poze făcute la cafenele sau cu țoale azvârlite pe pat și la tag pun branduri.
Se duce lumea de râpă.Curând.
Ai că mi s-a făcut greață.Mă duc până la frigider să storc o lămâie.

Ți multu ni-esti greu, somnu nu mi ia

Nu știu dacă fericirea vine mai concret reprezentată către cei care o caută sau îi ia pe neașteptate pe cei care și-au întors fața de la ea, din motive pe care nu și le amintesc.
Greul vieții este cel care îți definește calea prin viață, greul nopților și greul zilelor, geul sclavilor și greul stăpânilor.
Cândva am întrebat-o pe mama dacă voi ajunge vreodată să văd lumea.Și ea mi-a spus că dacă muncesc îndeajuns, voi vedea lumea cea mare cu bune și rele, voi fi dezamăgit de oameni și voi ajunge să-i iubesc atunci când ei fi-vor înfrânți.

Vreau să văd lumea cea mare!Vreau să merg în lume!Vreau să văd lumea mare!striga cât îl ținea gura, Copilul din mine.Azi, mergând printre morminte, am scuipat pe mormântul lui.

-De ce ai vrut să vezi Lumea cea mare, Copile?De ce ai fugit de-acasă?

Nu am primit niciun răspuns.Am văzut câteva ciori într-un tei și am auzit tufișurile foșnind.O turturea clocea un ou.M-am întors cu spatele la mormântul Copilului și am pornit mai departe frecând o monedă în mâna dreaptă.Ce lumină și ce necunoscut se căsca în fața mea.

Nu căutam răspunsuri.Le aveam în buzunar.Acum mă aflam în Lume, așa cum i-a fost dorința obrăznicăturii de Copil, care zace acum în pământ.A vrut să vadă Lumea.
Ce drum lung e până departe, câte sunt de făcut, ce dorință de a străbate lumea m-a apucat.Lumea e în centrul orașului în care trăiesc.Lumea mi-a bătut la poartă.Și eu am poftit Lumea în casa mea.
Și am petrecut până în zori de zi.


A fost atâta chiu şi cânt
Cum nu s-a pomenit cuvânt!
Şi soarele mirat sta-n loc,
Că l-a ajuns şi-acest noroc,
Să vadă el atâta joc
P-acest pământ!

Iar pământul noii Lumi mi-a băut sângele și m-a îngenuncheat și mi-a pus un măr roșu în palmă și mi-a arătat cursul vieții.Și ce departe e departele de care nu eram conștient în vremea cea demult uitată, de care nici bătrânii nu-și mai amintesc.

Ultima zi a lui octombrie

Nu știu câți dintre noi aleg să pășească în viață cu fruntea sus, indiferent de insatisfacțiile sau spasmele colective la care suntem supuși.Nu disec acest aspect și nu fac din traseul propriei persoane prin viață un țel, pentru că ceea ce rămâne în spate e de fapt un maldăr de amintiri, de mirosuri, de imagini care ne palpită în conștiință timp îndelungat.
Mă simt înfrânt astăzi sub povara propriului trecut în care m-am simțit claustrat o vreme, privat de libertatea de a fi eu, Omul, în lume.Eu și aspirațiile mele.
Adamul tânăr din mine a fost învins de Adamul mai bătrân întrucât copilandru fiind, Adam a nutrit mereu o spaimă firească față de Dumnezeul creator, dar Adam cel bătrân a părăsit Grădina Edenului mai înainte ca Dumnezeul său să-l izgonească.

Am încetat să mai cred mult timp în ce am crezut o viață.Nici mersul prin lume nu a fost de ajuns să-mi clarifice marasmul în care m-am scăldat preț de zile și nopți, sute...la rând.
Acum îmi râd în barbă și-mi spun cu certitudine că a fost o experiență copilărească această claustrare față de lume.Deodată să rupi lanțurile și să pui stop pe acel moment de care atârnă viața ta.
Până azi a fost să fie.Mă simt neputincios să vorbsc despre trecut pentru că simt cum el se consumă și rămâne o dâră compactă de idei și gânduri copilărești care vor fi înghițite de șerpii mari ai inconștientului.
Mă simt liber și stăpân pe propria alegere.Mă bucur de propria-mi libertate și mai fericit sunt atunci când pot da din energia mea pozitivă celor care au nevoie de ea.
Maturizarea se spune că este un proces îndelungat și sinuos, eu spun că este doar un plumb care se scufundă într-un lichid urmând conștiincios o lege arhimedică.
Azi nu mă simt matur, dar nici copil.Azi e prima zi a verii și o simt ca pe ultima zi din octombrie.Și totuși e vară, iar vara se coc fructele în livezi și copiii sar gardurile vecinilor și fură dude și corcodușe și cireșe acre.

Vreau să fiu un personaj de-a lu Garcia Marquez.

Se puede?Dacă nu se puede, yo mi bag oficial picioru.Asta pentru că mereu m-am regăsit în literatura de duzină promovată de Senor Marquez.De fel nu public recenzii despre cărți, pentru că undeva în adâncul ființei mele, știu că nu sunt făcut pentru asta, iar pe de altă parte nu public recenzii despre filme, pentru că așa cum bine știți, cinematografia nu a reprezentat o fascinație niciodată.Rareori, sunt adeptul filmului de duzină care încurajează avântul actorilor anonimi.

Dar de unde și până unde entuziasmul ăsta provocat de musiu Marquez?Dacă la început a fost preocuparea de a descopri câte ceva literatură sud-americană, mai apoi această preocupare s-a transformat într-o dedicare asupra lecturii numeroaselor volume pe care atât Domnia Sa, cât și alți scriitori de expresie spaniolă au dat naștere, acum se poate vorbi de o întreagă pasiune.

Ce poate fi mai plăcut decât să citești un Vargas Llosa sau un Garcia-Marquez în spaniolă?Îmi vin numeroase titluri în minte, fie că este vorba de romane, fie că vorbim de proză scurtă, povestioare, uneori memorii.

Uneori am afat despre sentimente.Proza de expresie spaniolă mereu m-a dus mai departe și mai departe cu gândul.Am crescut odată cu ea.Am visat odată cu Ortega y Gasset, am întărit convingeri odată cu El amor en el tiempo de cholera a lui Garcia-Marquez, am învățat să aștept odată cu Ursula din Cien anos de soledad.Am învățat că moartea este uneori un capriciu foarte greu de satisfăcut mai ales când îți dorești ca ea să se întâmple.


Destinul Pamelei de Leonidas y Gutierez, patima lui Florentino Ariza pentru Fermina Daza, frica domnișoarei Isabel, toate aceste frământări, au contribuit la formarea unui univers nou, complex care abundă în culoare și viață.

Asta este literatura de expresie spaniolă, mai precis latino-americană pe care senor Marquez a ridicat-o la gradul de operă aperta pentru cei ce simt.Este o scriitură a simțurilor, o cunoaștere în amănunt, o dedicare către și spre ființare.Omul, moartea, dragostea, călătoria.La capătul ei este mereu o altă călătorie.Odată înveți să privești în jos, odată înveți să privești în sus.Nici tu nu mai știi unde să te uiți.

Am petrecut în Baranquilla, am bârfit odată cu mahalagioaicele din Cartierul Pescarilor, am fost la curve noaptea și am trecut Anzii împreună cu un măgar acoperit cu o pătură incașă.
Am mers la păscut cu turmele de alpaca și era să mor atunci când am străbătut delta fluviului Orinoco.Mă înțepase un țânțar, dar asta e altă poveste.

Casa cu fântână în mijlocul curții.Țăranii.Paella.Accentul lor.Toate astea vin către cititor cu cât înaintezi în lectură.

Vreau să fiu în dimineața asta un personaj de pe planeta aia faină făcută de Garcia Marquez, să învăț să trăiesc clipa fără să mă tem că mâine voi muri și să aștept o viață pentru a fi fericit, iar apoi să plec să-i vânez cerbii plini de păcat ai Fridei Kahlo, ca să mă lecuiesc odată de narcisism și poate voi merge prin Ciudad Juarez cu o limuzină plină cu morcovi.

Nimic nu vine deodată.Nimic nu este întâmplător.Drept consecință a unei cauzalități inerente speței umane, nu ne putem abate.Așa ne este dat să trăim și așa trăim.

Viața este un joc.Jucând, am învățat să citesc și să vorbesc în spaniolă.Fă-mi o plăcere, tu, cel ce ai avut răbdarea de a mă fi citit în dimineața asta și răsfoiește ceva de Marquez chiar azi.Și să fie în spaniolă.

Hai.;)

De ce scriu?

Am ales să scriu despre locuri și oameni, despre ieri și despre mâinele despre care nu toți au curajul să scrie.Pe azi toată lumea îl cunoaște.Scriu despre locurile care vor fi mereu și despre nimicurile trecătoare care dau sens locurilor.

Scriu pentru tine, Marie și pentru tine, Ileană.Scriu pentru tine, Cosmine și pentru tine, Ionele.Datorită vouă, acest blog, această lume miniaturală, această odaie sărăcăcioasă la prima vedere, 2/2, puțin ambiguă și poate atâtde firavă încât prima furtună o va dărâma, datorită vouă, toate acestea există.

Un artist, un scriitor, un interpret, un menestrel până la urmă nu poate exista fără publicul său.Mare sau mărunt, adunat în piața orașului sâmbătă seara sau în fața calculatorului/televizorului, omul vede.E povestea.E tâlcul de la început.
Dumnezeul primordial.Insul.Cetățeanul și ziua de mâine.

Am scris despre ființe și despre lucruri care vor să fie mai mult decât simple lucruri.Atunci când scrii, pe lângă faptul că îți asumi o atare responsabilitate față de cuvântul scris așa cum spuneam acum vreo doi ani într-un alt post, devii parte din viața insului.

Posturile mele au ajuns la tine, în casă.Au trecut bariere sociale, au străpuns prin timp, au băut din cafeaua ta dimineața și au mers uneori cu tramvaiul cu tine la muncă.Iată, după mai bine de 3 ani, Alexandros și lumea lui măruntă există.Poate mai matură puțin, poate la fel de sărăcăcioasă material, poate la fel de vivace ca la început.

Povestea omului de rând a marcat generații de scriitori.Departe de stilul amatorial, am ales calea cea mai scurtă dintre mine și cel de dincolo.Un dincolo drag de la care am plecat să am așteptări.Cum zicea un om căruia mă închin de peste 10 ani, Mircea Eliade, nu încărcătura simbolică este cea are contează, ci mesajul, vorba, îmjurătura, băgatul și scosul, trăirea și chiar frica de necunoscut, acestea contează.

Mereu m-am aflat pritre voi, aceia care au știut să învețe ceva și de la care am învățat.Îmi vin atâția oameni minunați în minte și nu voi înșira acum niște nume pe care 98% dintre Domniile Voastre nu le cunosc, ci voi spune doar că în colțuri de lume am întâlnit oamenii de care te lovești azi și nu îi uiți o viață.

Un ins frământat de mărunțișuri, de problemele de mahala, de spartul sămânței, de circ, de haos, de însăși dezordinea asta voită în care ne scăldăm, am dat naștere unor vorbe, unor texte.Am ivit sensuri noi, cum ar fi spus Arghezi.


Ție, mamă și tată pentru legătura noastră veșnică, ție, omule de lut, ție, cetățeanului care m-ai judecat mereu și bine ai făcut, ție celui care m-ai promovat pentru că asta ți-ai dorit și ție, omule care ai împărțit țigarea cu mine în tren, ție mă plec.Cinste ție.

De ce tot pomelnicul ăsta?Pentru că astăzi, odaia mea împlinește 3 ani.

PS: Dacă v-a plăcut aici la mine n odăiță, vă poftesc și în camera de oaspeți care este mai mare, nouă și pregătită de sărbătoare.

http://moonheadspyjama.blogspot.com/

Vă mulțumesc.


A.

Padurea suedeza

Am ajuns acum 3 zile in tinutul Mamei Akka de la Kebnekajse, un pamant de vis´, in care mi-am dorit de mic sa ajung.De 2 zile am batut distanta Stockholm-Kiruna(pentru cine nu stie unde e Kiruna, e undeva la un capat de lume, aproape de Cercul Polar).Stand in tren, nici nu stiu cum au trecut cele 10 ore de cand parasisem Stockholmul, tot mergand prin padurile astea intunecoase de brad care zici ca nu se mai termina.
Imaginati-va cumva ca sunteti undeva prin Harghita si ca tocmai va deplasati cu trenul(bine, acum mai trebuie sa adaugati un super design trenului si o super viteza) si ca intre Balvanyas si Borsec vedeti numai padure.Timp de o ora si ceva.Inmultiti constanta temporala cu 9 si va da exact numarul de ore pe care l-am petrecut uitandu-ma pe geam la infinitatea de brazi.(trebuie sa mentionez ca in Suedia singurul copac existent este bradul), crezand ca undeva acolo, in Laponia departe, se afla Eliberarea.
Am visat de mult sa vad pamanturile astea.Padurea suedeza, la fel ca si padurea norvegiana a lui Haruki Murakami are ceva ascuns, respingand cumva lumina zilei, lumina asta care deconspira orice.
Departe, in zare nu puteai vedea decat alti brazi, alte intunecimi, lacuri peste care inca luceau in lumina soarelui pojghite de gheata, semn ca iarna era pe sfarsite prin Laponia.

Padurea suedeza m-a facut sa ma intorc in timp si pentru cateva ore bune, am crezut ca sunt undeva pe drumul dintre Rasnov si Bran sau pe drumul dintre Durau si Lacu Rosu...doar cand m-am dat jos din trenul ala incredibil de curat si de sofisticat, auzind oamenii in jur vorbind o limba pe care nu o intelegeam, mi-am dat seama ca sunt la sute de kilometri distanta de locurile in care credeam ca sunt.

Maine voi descoperi alte paduri.Ma voi pierde din nou in intunecimea lor cautand raspunsuri.

Padurea suedeza m-a facut sa ma indragostesc de ea.Nu e de mirare ca toate legendele lor vorbesc despre sotii ale trolilor din padure care sunt gata sa ofere totul primului om pe care-l vad, pentru un moment de dragoste.Pentru ca dincolo de intunecime, exista speranta, exista dragoste si exista viata care numai daca nu vrei nu o poti descoperi.Iar balada de mai jos, interpretata de Garmarna doar despre asta vorbeste.