Padurea suedeza

Am ajuns acum 3 zile in tinutul Mamei Akka de la Kebnekajse, un pamant de vis´, in care mi-am dorit de mic sa ajung.De 2 zile am batut distanta Stockholm-Kiruna(pentru cine nu stie unde e Kiruna, e undeva la un capat de lume, aproape de Cercul Polar).Stand in tren, nici nu stiu cum au trecut cele 10 ore de cand parasisem Stockholmul, tot mergand prin padurile astea intunecoase de brad care zici ca nu se mai termina.
Imaginati-va cumva ca sunteti undeva prin Harghita si ca tocmai va deplasati cu trenul(bine, acum mai trebuie sa adaugati un super design trenului si o super viteza) si ca intre Balvanyas si Borsec vedeti numai padure.Timp de o ora si ceva.Inmultiti constanta temporala cu 9 si va da exact numarul de ore pe care l-am petrecut uitandu-ma pe geam la infinitatea de brazi.(trebuie sa mentionez ca in Suedia singurul copac existent este bradul), crezand ca undeva acolo, in Laponia departe, se afla Eliberarea.
Am visat de mult sa vad pamanturile astea.Padurea suedeza, la fel ca si padurea norvegiana a lui Haruki Murakami are ceva ascuns, respingand cumva lumina zilei, lumina asta care deconspira orice.
Departe, in zare nu puteai vedea decat alti brazi, alte intunecimi, lacuri peste care inca luceau in lumina soarelui pojghite de gheata, semn ca iarna era pe sfarsite prin Laponia.

Padurea suedeza m-a facut sa ma intorc in timp si pentru cateva ore bune, am crezut ca sunt undeva pe drumul dintre Rasnov si Bran sau pe drumul dintre Durau si Lacu Rosu...doar cand m-am dat jos din trenul ala incredibil de curat si de sofisticat, auzind oamenii in jur vorbind o limba pe care nu o intelegeam, mi-am dat seama ca sunt la sute de kilometri distanta de locurile in care credeam ca sunt.

Maine voi descoperi alte paduri.Ma voi pierde din nou in intunecimea lor cautand raspunsuri.

Padurea suedeza m-a facut sa ma indragostesc de ea.Nu e de mirare ca toate legendele lor vorbesc despre sotii ale trolilor din padure care sunt gata sa ofere totul primului om pe care-l vad, pentru un moment de dragoste.Pentru ca dincolo de intunecime, exista speranta, exista dragoste si exista viata care numai daca nu vrei nu o poti descoperi.Iar balada de mai jos, interpretata de Garmarna doar despre asta vorbeste.

Weird sensation...

Ma incearca de cateva zile o senzatie stranie care comploteaza sistematic la numarul de nopti nedormite.In general nu traiesc senzatii fara sa mi le explic dar de data asta se pare ca lucrurile au inceput sa devina deranjante la capitolul liniste sufleteasca.Cu alte cuvinte,spiritul traieste propriul sau travaliu si asta nu pentru ca e pentru a doua oara in viata mea cand vin sarbatorile si eu traiesc o greata existentiala de nedescris...ca bradul de Craciun nu ma va mai bucura nici macar cu verdele sau artificial....nu, ideea este ca am inceput sa fiu framantat de ceva foarte ciudat, ceva fata de care nutresc o reala repulsie.
Ma duc acasa...acasa ala de care mi-e teama mie, si ma oftic gandindu-ma la asta, mi-e teama de mine, de copilaria mea in acel oras...de visele pe care mi le-a distrus.
Acasa de care nu mi-a fost niciodata dor, un acasa geografic care asteapta latent intr-o pornire mormantala in care accente comuniste cu vise de o noapte se pierd in neguri salbatice pe care numai Baraganul le paote naste.
Acasa...hydra care asteapta sa ma provoace din nou.
N-am mai fost acolo de 1 an si 6 luni si recunosc cu maxima onestitate ca nu am fost incercat de sentimente de genul:dor, nostalgie, melancolie, jale...reiterare a momentelor ce au fost.
Acolo a fost copilaria...groaznica.
Acolo a inceput si hopefully s-a terminat liceul...prea penal, lume prea meschina, prea mare teroarea.
Acolo m-am simtit mereu prizonier.
Acolo n-am avut niciodata prieteni.
Imi amintesc de vacantele in care zburam spre trenul de ora 16 35 cand puteam sa plec spre Cluj, Arges sau Harghita sa petrec cateva saptamani cu prietenii mei sau de olimpiadele nationale cand puteam socializa cu lume care sa nu fie manelista, neroada, barfitoare sau ingusta la minte.
Ma bucurau clipele cand puteam bea o bere cu oamenii, cand puteam ajunge intr o bodega de doi lei si sa scult muzica care imi place, fara sa traiesc agresiunea unor bestii dintr-un oras fara viitor si fara existenta.
Chestii eterice de care nu vreau sa imi amintesc...care mi-au consumat mult timp candva incat ajunsesem o chestie stafizita si un animal ranit care traia existenta sa segmentata de evenimente importante cum ar fi vacantele, vizitele prietenilor(care erau vesnic din alte orase)...olimpiadele nationale.Asadar ce iese de aici?Ca de fapt fericirea mea este pusa in legatura cu exteriorul acelui oras si al oamenilor care il populeaza.
Sper sa nu ma trezesc iar in mizeria sociala pe care am trait o pret de 17 ani si ceva acolo...sper ca cele 8 zile de stat acolo sa dureze cat mai putin posibil...si sa ma intorc inapoi intreg.
Imaginati va rude care va socotesc drept drogat inainte de a fi tras frivol prima linie de hasis...inainte sa puteti cunoaste mai bine o persoana...sa o puneti la zid.
In fine...cam asta s-a intamplat cu mine.
Imagina-ti-va cum este sa aveti colegi de liceu care sa va judece mereu dupa hainele pe care le purtati si dupa muzica pe care o ascultati.Imaginati-va, hai ca nu e greu...cum e sa tolerezi asemenea persoane.
Si totusi. iata ca se intampla sa mai dai si peste asemenea persoane...iata ca se pot intampla inca multe.
Multe si nevrute...dar traite.Si adunate si rasfrante pana aproape de inconstienta...pana devii una cu ceea ce ai gandit candva sa ai.Si ai pierdut.
Scuze daca postul asta prea lung v-a obosit dar credeti-ma ca ma deprima si pe mine.
Ma intorc din nou in orasul groazei, al patimilor mele...puscaria eterna a unei copilarii destul de nefericite.Alexandros cel cu pleata, satanist, jegos si alte alea rele ale lumii...vine sa (moara) sa faca sarbatorile in orasul sau natal.