Atâta sacrificiu pentru o casă, domle

M-am decis.După ce termin facultatea fac un credit și mă duc în Transilvania în județul Sibiu și-mi cumpăr o casă bătrânească.Punct.La 25 de ani!
Fie ce-o fi.Au trecut 3 ani de când trăiesc cu dorul de a avea casa mea acolo între munți, departe de lume și de probleme, departe de clișee și de formalități, departe de colegi de muncă și de corporație, acolo departe unde aerul e curat, legumele sunt gustoase, laptele e gras, iar oamenii parcă știu să fie oameni.Cât vor mai ști.
Mereu am avut convingerea despre oamenii de acolo de sus de la munte că au sufletul mai deschis, mai puțin măcinat de mărunțișurile vieții cotidiene și parcă-s mai îndreptați către muncă, decât oricare alții.
Acolo, între munți o să mă duc de Sărbători să beau o cană cu vin fiert îmbibat de cuișoare și să deschid fereastra la bucătărie și să simt aerul rece cum intră în casă.
Să miroasă a animale și a căpițe de fân și a oi și a munte.Să am colaci pe masă și cârnați crud-uscați, un pat mare bătrânesc în care să stau, iar peretele drept al camerei mele să am o bibliotecă din lemn imensă care să cuprindă toate cărțile dragi sufletului meu.
În bucătărie să am un frigider mare plin cu bunătăți pe care să se afle mereu un televizor mic tip sport pe care ori de câte ori îl deschizi să dai de emisiuni random la care oamenii de la țară în general se uită captivați.La fereastra cu perdele de Pașcani va sta veșnic o pisică din vecini închiriată pe perioada vacanței, care va mânca la asă cu mine și va pofti și-n pat de va binevoi.
Da, e o ciudățenie mare, dar pisica va trebui să facă parte din peisaj din când în când, că așa este de sărbători.
Voi privi muntele și pădurea zi lumină și noaptea voi asculta radio în timp ce îmi chem vecini să-mi povestească de-ale lor.Mă voi simți inspirat atunci.Voi scrie.
Dar niciodată nu voi scrie despre cât de sinuosă s-a dovedit a fi calea către realizarea acestui vis.
Câteva săptămâni pe an mă voi rupe de lumea în care trăiesc, lumea perfectă guvernată de legi, în care nu există lipsuri și deznădejdi și voi pleca urechea mai mult către cei care trăiesc mai aproape de natură, mai simplu și mai curat.
Acolo o să mă simt mereu acasă.Preț de câteva săptămâni.
Iar pentru asta cred că se merită tot sacrificiul din lume, toate nopțile nedormite și trezitul dimineața și mersul la facultate și umblatul prin frig sau ploaie sau ceață care îți intră la oase.Pentru că pentru două săptămâni din an mă voi afla acolo în lumea veche și neschimbată din care cel puțin spiritual fac uneori parte.
Iar ori de câte ori uneori-ul devine mai stringent, parcă tot ce e în jurul tău te împinge să mergi spre împlinirea dorinței.
Și totuși, oare se merită atâta trudă pentru o casă pe care la urmaurmelor nu o iei cu tine pe lumea ailaltă?Eu zic că da.