Oameni de-ăștia am mai văzut eu odată...

First come the days of the plague.Then come the deams.Dreams that warn of the coming of the dark man.The apostate of Death, his worn-down boot heels tramping the night roads...(S.King, "The Stand")

Odată ce visele se duc, unul câte unul fără să îți dai seama, observi mai apoi că rămâi cu latura pragmatică de care nu erai foarte conștient înainte, latură care te va împinge să îți construiești propria carieră și când spun carieră nu mă refer la raportarea la niște jumătăți de măsură.Nu încerc să spun că totul îți va fi oferit pe tavă.
Ieri am avut un seminar de grup susținut de tutorele de-aici de la facultate și după ce s-a terminat seminarul respectiv, omu iese la o țigară și printre altele mă întreabă:

-De ce ești atât de implicat în zona asta a carierei?

A fost o întrebare aparent banală, simplă.Răspunsul meu aveasă vină după 30 de secunde de blocaj în care nu am știut ce să-i răspund.

-Pentru că asta mă motivează.

Răspunsul interior a fost cu totul altul și pe drumul spre casă nenorocitul răspuns, în toată veridicitatea lui a început să urce din stomac până în zona esofagului, tinzând parcă să iasă afară.

Răspunsul era de fapt: Pentru că atât mi-a mai rămas

Acum două săptămâni eram în Londra în metrou undeva între St. Pancras și King's Cross, mă grăbeam să prind trenul să mă ducă la mine-aici la țară.Și tot holbându-mă la mixul ăla ciudat de oameni proveniți din enșpe sute de categorii sociale și culturale, văd un grup de oameni undeva în jurul vârstei de 30 de ani care stăteau pe scaun cu câte un ziar în mână.Erau îmbrăcați office, lucru care m-a dus cu gândul la faptul că ar putea lucra la un birou și se distingeau net față de restul oamenilor din metrou atât prin ținută cât și prin atitudine.
Erau ceva indivizi înghițiți de-o corporație acu mai mulți ani care acum își pierdeau privirea între paginile unui tabloid, stând unul lângă altul ca o mică sectă în care adepții se asigură că nu se despart unul de celălalt.Se vedea că nu duc grija zilei de mâine, că au o siguranță financiară și că cel puțin profesional erau împliniți.au poate așa mi i-am imaginat eu, la ora 11 noaptea, adăugând și o doză de stres ca nu cumva să pierd trenul.
Ieșind din metrou și intrând imediat în gara uriașă de la King's Cross îmi adusesem aminte că mai văzusem și anul trecut astfel de oameni, în Stockholm, pe una din străduțele din Sodermalm, în fața unei cafenele.
Și atunci mă încercase același sentiment de nulitate, nemernicia de a te simți mic în fața celor împliniți profesional, care sunt acolo sus și care privesc către cei care vor să ajungă ca ei uneori cu dispreț, alteori cu admirație.
Și totuși, gândesc că de moment ce tot ce mi-a mai rămas e cariera, tot ceea ce atrage ea cu sine se va materializa în ceva mult mai concret curând.
Sunt zile în care uit cine sunt și sunt zile în care simt cum cresc.Nu spiritual, ci profesional.Acum doi trei ani nu simțeam lucrul ăsta.Erau alte multe mărunțișuri care mă bucurau dar care la vremea potrivită nu erau deloc mărunțișuri.
Mi-aș dori să scriu mai des.Mi-aș dori să pot aloca mai mult timp scrisului și să mă pot exprima mai liber și mult mai literar în propria mea limbă, să am fluența cognitivă și literară pe care o aveam acum doi ani.
Mi-a luat peste jumătate de oră să scriu amărâtul ăsta de post.Nu-mi place deloc cum sună.Deloc.
Dezamăgitor.
Încet, încet o să pierd și ușurința de a mă exprima în propria limbă.
E de căcat, știu.