Lămuriri.

Mai țineți minte acele scrieri științifice din peroada lu Ceașcă, acele scrieri de o calitate indubitabilă, dar care aveau un iz sovietic, comunist, un limbaj de lemn, aci elocvențial, aci patetic și de multe ori aveau o amărâtă de pagină care era un fel de intr dar care se chema scurt și pătrunzător: "Lămuriri".
Dacă ar fi să dau o fugă prin viață aș scrie o lucrare din aia șaptezecistă sau optzecistă cu nenumărate referințe științifice și multe expresii găunoase care au făcut cinste timpului.Probabil că aș oferi multe chei de înțelegere la primul capitol, acela al Lămuririlor, făcându-l pe cititor să înțeleagă faptul că, oricât de clișeic și autist ar putea suna, viața asta a noastră e de fapt o călătorie, asemănătoare cu cea a lui Iason care a trebuit să meargă până în îndepărtata Colhida pentru a o cuceri pe târfa de Medeea care era gata să-și sacrifice plozii pentru pula lui.Dar la nivel de inconstient, mereu va exista o Medee a carei inima o vom frange si de-a lungul calatoriei ne va fi dat sa cunoastem multe.
Ceea ce vreau eu să sugerez este faptul că nu punctul final al propriei expediții prin Lume este important, ci fiecare obstacol sau chestie nouă pe care o înveți pe parcursul călătoriei, fiecare loc prin care ai fost, fiecare femeie cu care ți-ai pus-o, fiecare bar în care ai intrat și ai căzut lat sub masă, fiecare apus de soare și fiecare horă duminicală.
În Luntrea lui Charon, Blaga amintește despre importanța drumului către devenire și nu întâmplător amintește el despre această trecere, pentru că pe măsură ce individul își însușește valori și învață noțiuni noi, el se preschimbă.Devine un semizeu.Dumnezeu este idealul.Iar el este cel care îl va urma pe Domnul Facerii.
Dacă ar fi să scriu mâine o astfel de carte, probabil că mi-ar tremura mâna atunci când aș iscăli pagina Lămuririlor.M-aș întreba câți cititori ar înțelege cuvintele cheie explicate, câți și-ar dori să nu afle explicația, câți și-ar dori să-mi trăiască viața și câți s-ar considea norocoși că au avut cu totul altă viață.Poate m-aș mai întreba și prin mintea câtora dintre aceștia, a trecut ideea morții sau a renașterii.
Căci, ce este omul până la urmă , decât un agregat de întrebări?
Și totuși, dacă ar fi să se termine totul brusc mâine și să îi zic pa Lumii celei mari, oare câți cititori mi-ar aduce o floare la mormânt sau câți s-ar ușura cu un jet gălbui și cald pe pământul care m-a înghițit.

Uneori, merită să te întrebi.

Mi-e dor de mine...

Azi vreau sa fac cunostinta cu mine, cel de odinioara, cel care stia sa traiasca si a carui era lumea.Consider ca locul meu este printre cei ca mine...printre cei care simt ca mine.Printre cei care stiu sa moara mai des...pentru cei care m-au inteles.
Am inceput sa imi accept conditia...m-am nascut sa nu fiu fericit...si poate ar trebui sa invat asta, ca prin suferinta poti trai.
Nu am sa incep acum sa povestesc despre de cate ori am incercat sa ma sinucid...nu ca imi este rusine de asta...dar ocupa spatiu.
Tot ce imi doesc acum este sa plec...sa evadez...in copilarie, undeva unde nu era nici durere nici tristete...cum suna un vers de la Stratovarius..."There was no sorrow, there was no pain..."...si totusi, prea multa tristete si uscaciune in viata mea.
Ete na...si ce daca aduce a randuri scrise de un emo?Mi s-a mai zis ca sunt emo, chiar o batranica in puterea celor optzeci de ani ai ei cand am coborat din metrou mi-a reamintit..."Astia E emo mama!"(bagabonti d-astia)....whatever.
M-am saturat de monotonie si de banalitate...de ceea ce ma usuca zilnic, de ceea ce ma face sa devin una cu tarana...sa scurm pamantul si sa ma intreb daca este drept.

Mi-e dor de colegii mei de facultate...printre ei m-am regasit intotdeauna...si sper ca intr-o zi sa ma intorc printre ei.Imi amintesc ca vremea cand eram printre ei ma implinea si ma facea sa fiu mai puternic decat toate relele pamantului.
Durerea insa e nevolnica si trezeste simtiri din neguri de vant aducatoare de ciuma...in valea celor ce au stiut sa se bucure.

De ce sa imbatranesc?De ce sa ma intreb intotdeauna cum a fost?Vreau sa fiu eu...se poate o lume in care sa fiu eu?
Imi doresc ca in seara de Craciun sa primesc drept cadou viata mea.Atata tot.


Imi e dor de ceea ce eram eu...de nebuniile mele, de faptul ca Traiam...si sincer...bine era.Aveam vise...care ma faceau sa fiu viu...acum ma straduiesc sa visez si totul este mecanic iar gustul acestora este coclit, de metal jegos.
Stiu ca viata va trece pe langa mine...dar din mine nu a ramas prea mult...prea mult din ceea ce am fost si am vrut sa fiu.

Incerc sa refiu eu...imi doresc asta...dar nu se intampla, cimitirul prezentului m-a prins in menghina lui de catun fara caini.Aud urletul sufletelor care ma cer de partea lor, pene de corbi isi cer odorul spre vesnicie...nu fratilor, nu vorbesc despre moarte.
Vorbesc despre un tanar care mai vrea sa mai traiasca, un om care isi vrea viata inapoi...viata sa care ii impune diversitate.Vreau sa evadez si sa ma redescopar pe mine.
Vreau sa fie viata mea asa cum a fost...si ma bucur ca dupa ceva vreme ma duc acasa, unde e bine si unde stiu ca voi ramane o vreme.
Vreau sa fiu singur o vreme...departe de lume si de tot, vreau sa fiu eu(cu riscul de a deveni un laitmotiv penal)...mai precizez o data:mi-e dor de ceea ce eram.


Nu stiu de ce imi vine in minte o melodie de-a lu Him...and love said no...kill me...bla bla...
Nu stiu de ce e postul asta asa trist si nu stiu de ce eu astept ceva.Da, astept Craciunul.Pai sa vina si sarbatorile o data...ce, oamenii singuri nu au dreptul sa se bucure de Craciun?