"Nunta"-cap III-"Lumina si intuneric"

Capitolul 3 :

Nunta

Mai erau două săptămâni până la nuntă,iar în conacul Bivertin era veselie deplină şi fiecare domnişoară avea câte un dar pentru tânăra soţie a lui Alexei.Jamila dorea să se oficieze cununia şi în religia lamaistă astfel încât să poată participa şi părinţii ei adoptivi :Tei-Uin şi Set,nişte ţărani bătrâni uitaţi de vreme undeva prin stepele fără de sfârşit ale Mongoliei,în satul lor cu tradiţii străvechi.

Ei nu bănuiau că preaiubita lor fiică adoptivă avea să fie soţia unui bărbat trecut de prima tinereţe care mai era şi fiul ţarului Rusiei.Pe lângă asta,fiica lor adunase atâta pizmă din partea domnişoarelor,mai ales a Ecaterinei,câtă apă nu era în lacul Baikal.Deodată,Jamila avu revelaţia că bătrânii nu trebuiau să vină,căci ei nu aveau să înţeleagă un legământ între doi oameni, care nu se face din dragoste ci din interes personal.

Timp de mai multe zile,Ecaterina încercă în zadar să îi spună lui Alexei că Jamila nu este tocmai soţia potrivită,ci este mai degrabă o femeie de lume,care se dorea întreţinută şi nu avea capacitatea de a vedea partea superioară a lumii cosmopolite,ba chiar nici nu era în stare să întreţină o discuţie cu domnişoarele de salon.Alexei,nu o băgă în seamă pe vară-sa care încerca să i-o dea la o parte din faţa ochilor pe această copilă,dar nu o asculta nici pe viitoarea sa soţie când îi spunea că nu este făcută să fie o soţie bună pentru el, şi nici demnă de viitoarea ţarină a tuturor ruşilor.Nu zăcea în ea spiritul sângelui albastru şi nici aviditatea puterii,însă Ecaterina,asemeni veninului de basilic,se străduia să rupă legăturile dintre cei doi,deşi până la acest moment fără succes.Câteodată,Jamila se ruga ca Ecaterinei să-i reuşească planul,pentru a o scuti de o suferinţă aproape nemeritată şi de durerea ce ar putea urma.Pe cealalată parte,Daniar vedea în Jamila,prototipul femeii pe care ar fi dorit să o dezvirgineze cât mai curând,căci vânătorii nu erau oameni care să umble cu jumătăţi de măsură.El era omul întâmplării şi al patimii care îl mistuia atunci când focul iubirii se aprindea în sufletul său sălbatic.

Peste câteva zile,Ecaterina rămăsese fără idei şi nu mai ştia cum să o înlăture pe această tânără din calea ascensiunii sale,şi cum Daniar era plecat cu Motea la vânătoare în taigaua siberiană,hăituind un urs kodiak,rămăsese singură să uneltească fără ajutoare.

Noaptea se lăsa peste lume,înghiţind cu lăcomia ei lumina şi pe iarba udă din faţa conacului,o tânără se lăsa în voia

simţurilor,în braţele bărbatului iubit sau cel puţin aşa părea.Puteai vedea lacul Baikal,în toată grandoarea sa,ca o mare a durerii peste o lume plină de păcat,înseninat de luna alba de mai care se revărsa peste apă.Jamila primi un inel cu perlă şi un cuţit din aur,folosit pentru tăiatul gâtului de prepeliţă la vânătoare,ca legământ al dragostei lor şi tot acolo Jamila resimţi cum este ridicată la ceruri ca şi prima dată.Să fi fost apa lacului de vină ?

Daniar se afla prin apropiere şi atrăsese după el o servitoare blondă şi rubensiană,care de abia împlinise 15 ani,sosită de prin Karelia.După săvârşirea actului carnal,Jamila mai dori să mai rămână deşi ţareviciul o anunţă pe tânără că îi este somn şi că se duce în cameră să se odihnească.Mai rămăsese câteva momente contemplând lacul în acea linişte nefirească,meditând prin câte a trecut de când venise din ţara sa în aceste locuri străine ei.Simţi cum un bărbat îi respiră în spate şi apoi cum cineva o atinge cum numai ţareviciul îşi amintea să o fi atins până atunci.Îl decoperi pe Daniar care o făcu a lui în acea seară,dorind-o şi simţind-o prin toţi porii.Dimineaţă,o găsi pe Jamila goală,la fel de reflexivă,despletită la malul lacului.Părea o Leda,care nu mai avusese timp să îi mai spună la revedere iubitului ei în formă de lebădă.Zburase prea departe pentru a îl mai întâlni şi o părăsise nepăsător aici.

Fata cuminte a lui Tei-Uin se transfomase într-o noapte în femeia de lume a oricărui bărbat aprins sau se desfăta învăţând din plăcerile lor câte ceva ?Nu avea să mărturisească nimănui întâmplarea din acea noapte.Era ceva care o privea în principal pe ea.Acesta era planul Ecaterinei care jubila,ştiind că Daniar a dezonorat-o pe Jamila,în calitate de viitoare soţie.Jamila nu putea să mai dea ochii cu Ecaterina,aflând de la un servitor de acest complot.Totuşi,Ecaterina nu dădea semne de calmare nici după ruinarea demnităţii viitoarei soţii a vărului său şi era clar că ea nu avea să se oprească aici.

Cert era un lucru :că Jamila nu trebuia să ajungă în faţa mitropolitului Vasili şi a arhidiaconului Pavel şi să spună « Da ».Se părea că zarul fusese aruncat şi de această dată,iar ţareviciul avea un destin întemeiat,şi pe întreg teritoriul Rusiei,vestea cea bună se răspândise repede,cu viteza argintului viu în fiecare colţ,dar pentru Ecaterina şi Daniar nu începuse decât preambulul unor «dies irae » previzibile.

El nu putea să se gândească la altceva decât la faptul că Alexei va deveni ţarul Rusiei în şase zile.Cu toate acestea,Jamila vroia să se împace cu Ecaterina de Romanov,care ajunsese la ideea că sinuciderea era soluţia optimă pentro o viaţă sentimentală ratată.Ea nu mai ieşise din cameră de aproape două zile,iar bucătăreasa nu îi mai pregatise carnea de mistreţ preferată de mai bine de alte patru.Jamila se vedea profund îngrijorată de soarta nepoatei ţarului.Alexei,însă după tradiţia rusească trebuia să rămână în iatacul lui până la plecare.Îi era foarte dor de Sankt Petersburg,oraşul ţarilor şi de viaţa de la curtea imperială.În ziua următoare,el avea să plece într-acolo,împreună cu aleasa inimii sale cu care va stăpâni lumea,cerul,uscatul şi mările.Vor merge neîncetat timp de o săptămână până în măreţul oraş,în care era încrustată toată viaţa sa regească.

Dar,revenind la situaţia critică prezentată anterior,Jamila urcă spre camera în care se închisese Ecaterina,altădată atât de vulcanică,şi îşi dădu seama că uşa era blocată cu un scaun,iar în cameră nu se simţea nicio suflare.

De fapt,Ecaterina stătea într-un colţ al camerei,ascunsă parcă de privirile celorlalţi,sau de umbra ei chiar,pentru că credea că nici umbra nu o mai merita sa îi fie alături.Jamila, se împiedică de un vas din bronz pe care îl dădu cu piciorul la o parte şi dădu să intre în cameră.Un scaun stătea martor unei posibile intenţii de sinucidere, întrucât o funie stătea atârnată de tavan foarte ademenitoare.

De multe ori când moartea ne este aproape ea ne devine un sfetnic foarte preţios care ne ajută să luăm deciziile cele mai bune.Prin moarte te eliberezi şi sfidezi legile firii sălbatice care n-a cunoscut ordinea şi desăvârşirea.Ecaterina era în cazul regelui care dăduse mai mult decât un cal pentru regatul său iar acum tot ceea ce îşi mai dorea era un pahar de vodcă pe care să îl bea până la capăt, sau să mai vadă o dată răsăritul dincolo de munţii înveliţi în purpura cerului infinit.Jamila se apropie de ea şi ridicându-i capul plecat, încerca să pătrundă în lumea ei, acolo unde legile naturii dispar în noapte.Jamila aprinse deodată un felinar folosit cândva nu se ştie pe când în sufletul acestei fiice rătăcitoare pe lume şi îi spuse :

-Te rog să mă ierţi, Ecaterina.Nu vreau să îţi pricinuiesc niciun rău aşa că nu merită să pui aici capăt odiseei tale.Mai sunt locuri pe care trebuie să le cunoşti.Mai sunt oameni care au nevoie de tine şi mai sunt numeroase secrete pe care să le păstrezi pentru că eu vreau să îţi încredinţez un secret, acela al prieteniei noastre şi de aceea nu vreau să se termine aici totul.Priveşte spre pădurea de fag roşu şi spune-mi ce vezi ?

-Văd copaci şi dincolo de copaci alţi copaci.

-Şi mai departe ce vezi ?se apropie şi mai mult Jamila de ea.Priveşte spre cer…

-Văd o lume întreagă a copacilor care trăiesc sub acest cer al infinitului.Şi cerul plânge pentru noi astăzi pentru că lumea este plină de păcat.

-Domnul ne-a dat şansa de a ne mântui şi de a ne curăţa de păcat dar nu astfel.Pune capăt delirului tău şi vino în lumea vieţii,copilă.Eu vreau să mergem la vânătoare împreună, am nevoie de tine să îmi dai sfaturi şi mai am nevoie de tine să îmi ţii de urât în nopţile lungi de iarnă.Nu merită să pui capăt unei vieţi care este de-abia la început.Dă-mi mâna şi hai să mergem în lumea vieţii.Rupe lanţurile morţii şi vino, hai !

O lumină nefirească se aprinse în ochii Ecaterinei şi această lumină strălucea mai mult decât orice lumină căci era lumina vie a speranţei care luminează peste toate căci ea este asemeni daimonilor platonici care străbăteau alături de Marele Daimon universul lumii sensibile a grecului clasic.

Jamila o scoase pe această nouă Ecaterina din camera morţii şi coborând scările îi arătă din nou viaţa.De la slugile care aşteptau cu nerăbdare să afle ce o fi făcând « coniţa », până la ţarevici care deja se dusese la capelă să îl roage pe Sfântul Ilie să o ierte şi să îi alunge întunericul din suflet.Pentru gândirea ortodoxă moartea nu poate fi văzută

ca o împlinire ci întotdeauna ca o deviere de la calea dreaptă sau ca pe un fel de hybris, o revoltă împotriva divinităţii.Dumnezeul ortodocşilor nu se coboară în lume, dar pedepseşte crunt pe cei care au curajul de a îl înfrunta cu propriile lor mijloace de înţelegere.Acest Dumnezeu care nu negociază este asociat ordinii şi regulilor organice ale societăţii proaspăt ieşite din Evul Mediu dar nu desprinsă integral.

Jamila o prezenta pe noua fiinţă care era gata să înfrunte soarta :

-Moartă a fost şi a înviat, pierdută a fost şi a fost găsită, plecată a fost şi s-a întors printre noi.S-o primim cum se cuvine fraţilor printre noi pe sora noastră care a avut curajul să spună nu morţii, această mireasă care şi-a refuzat mirele în ziua nunţii ei cu neantul, cu haosul şi cu tot ceea ce nu are o formă şi un scop anume în lume.

*

Vremea trecea repede la Bivertin şi oamenii păreau că nu duceau lipsă de nimic, mai ales că aici natura oferea din plin roade pentru toţi aceia care ştiau a o preţui.Pădurile din jur înecau practic domeniul conacului într-o mare abundenţă vegetală prin care se mai întrezărea în zilele fără soare şi în care cerul devenea roşiatic, câte un vânător.Răsuna tăria de atâta zgomot şi zbucium.Nu este nimic mai intens decât vânătoarea de vulpi sau cea de mistreţi în care gonacii hăituiau prada aproape patru, cinci ceasuri şi istoviţi mai apoi se aruncau la picioarele stăpânilor mulţumiţi.Orgia burgheză se muta undeva pe domeniul cinegetic unde fiecare îşi satisfăcea pofta carnală în acest mod, hăituind şi tresăltând la prima zvâcnire a sângelui prăzii.Animalul totemic devenea deodată prada, entitatea limitrofă, spiritul întâmplător care putea fi sau nu.

Jamila începea să fie fermecată de aceste locuri de legendă, şi îi plăcea să exploreze vecinătatea.De aceea, alese să meargă într-o seară spre bisericuţa din pădure, în speranţa că va înţelege noua spiritualitate a celor în mijlocul cărora trăia.Se îmbrăcase aşa cum îi zisese o servitoare, cu capul acoperit şi cu crucea la gât ca semn de deschidere către Dumnezeul lui Israel.Oare era un zeu îndurător acest Dumnezeu al lui Israel ?Va pedepsi el la fel de mult ca şi zeii stepelor infinite ?Aceste întrebări aveau să rămână cu un caracter retoric un timp şi de aceea Jamila era dispusă să aştepte o veşnicie pentru a afla aceste taine.Bisericuţa se înălţa semeaţă peste bolţile fagilor roşii ca o imagine veche din trecut, care ruşinată se ascunsese de măreţie, de desfrâu şi de viaţa opulentă.

Aici părea că se oprise timpul.Alesese cu grijă acest lăcaş unde treptele măcinate de vreme urcau pieziş spre locul unde un Cristos cu faţa plină de sânge aştepta, cu ochii rugători spre tânăra care acum îl privea nedumerită drept în faţă.Intrarea în micul şi simplistul lăcaş de cult era deschisă.Înăuntru deopotrivă frunze uscate şi crengi formau un mozaic care se suprapunea de mult timp mozaicului în stil bizantin de odinioară, iar icoanele erau prea deteriorate, doar Arhanghelul Gavriil privea ferm din unghiul stâng, odihnindu-şi aripile obosite după o lungă odisee până aici.Jamila alesese să mediteze despre problemele sale sufleteşti acolo unde ajunseseră să doarmă sfinţii.Erau cu toţii obosiţi şi dormeau poate de secole sau poate cu câteva ore înainte.Fusese război în Paradis şi de aceea au ales să se odihnească în mijlocul sălbăticiei, într-un loc uitat de lume unde nu mulţi oameni şi-ar dori să trăiască cele mai frumoase clipe.

Un Paradis fusese pierdut recent, dar un altul fusese recăpătat.De aceea, putem avea Paradisul oricând, totul depinde de moment, mai ales când ne dăm seama că la baza fondării lumii stau doar lucrurile mărunte ale vieţii pe care nu le luăm în seamă atunci când imediatul ne înconjoară, când ne considerăm fericiţi deşi poate nu ne este dat niciodată să fim.În această linişte de sfârşit de lume vroia eroina noastră să se cufunde.De ce ?Poate că nici ea nu ştia de ce , dar avea conştiinţa că aici avea să găsească tot ceea ce viaţa îi refuzase şi anume temei pentru acţiunile sale.

Dealurile din depărtare erau înecate în fum, ascunzându-se de păcatul care triumfa peste acele locuri.Aici Dumnezeu aştepta ca oamenii să descopere o nouă cale, aceea a cumpătării şi a traiului armonios conform credinţei celei adevărate.Altarul era mărturia anilor care trecuseră peste acest lăcaş şi îşi lăsaseră amprenta asupra lemnului găunos.Podeaua tot din lemn de fag roşu scârţâia sub presiunea paşilor Jamilei care cu creştetul acoperit se îndrepta cu pasul smerit spre altar.Sufletul ei era încins şi vroia să se elibereze, mai ales că afară ploua, şi ploua necruţător pedepsind pădurea, în care ziua aveau loc orgii şi felaţii ore în şir.Acum nu se mai auzeau copilele caree chicoteau nici balalaicele care îndemnau la desfrâu şi la lipsa prejudecăţilor, numai ropotul ploii care spăla păcatul carnal.Biserica, pierdută printre copaci triumfa în ploaie peste tot şi peste toate.Călător în puterea nopţii de ai fi fost te-ai fi oprit, ţi-ai fi făcut o cruce mare, ai fi lăsat calul la intrarea în vechiul lăcaş şi ai fi contemplat ce mica şi totuşi încăpătoare e casa Domnului, căci bineprimiţi sunt toţi aceia care vin spre Dânsul.Jamila aştepta parcă împărtăşania, dar nu apărea niciun preot.Fiică a pustiului fiind, nu înţelegea legile acestei lumi pierdută în decadenţă şi despotism.

Deodată, auzul său ascuţit percepu paşi care veneau spre ea şi podeaua care scârţâia din ce în ce mai ameninţător.În timp ce privirea sa era pironită spre altarul care nu îi transmitea nimic, recunoscu o mână puternică care începu să o dezmierde alunecând spre şold, apoi mai jos până pe coapse, trăgând-o spre sine.Când deschise ochii, Daniar o şi sărută şi începu să-i rupă lacom bluza desfăcută.Începură să se atingă reciproc, iar el, sub focul pasiunii, începu să se joace cu sânii ei care parcă aşteptau fiecare atingere.Trupurile ardeau sub instinctul animalic al erosului care lucra în mod nebănuit chiar şi aici, în acest lăcaş uitat de vreme şi de oameni.Casa Domnului, deveni toposul sexual, al fetişismelor şi al satisfacerii carnale.Era aşa cum îşi dorise de la îceput :o lume nouă, o nouă viaţă sub pulsiunea instinctelor şi totuşi a profunzimilor.Tresălta odată cu ei biserica, sub povara ploii şi a păcatului care se cuibărise şi mai adânc în inima credinţei.Christosul de lemn plângea văzând cum o lume se ducea de râpă, şi cum în Paradis îngerii se certau pe materiile prime pentru construcţia unei noi lumi…căci şi în Paradis îngerii se ceartă…

*

O nouă dimineaţă se revărsa peste Bivertin iar apa lacului Baikal iar se făcu trandafirie în acordurile razelor din zori.O suită de servitori aşteptau capetele încoronate şi domnişoarele de salon să se urce în trăsurile cu coviltir care aveau să îî poarte până la Irkutsk, cale de 6 ceasuri, unde îî aştepta trenul spre Sankt Petersburg.Venea foarte rar, iar de cele mai multe ori când venea, se datora familiei imperiale care trebuia să fie purtată dintr-un loc într-altul într-un stat în care soarele putea răsări uneori şi de două ori pe zi.Caii îmbrăcaţi cu tot tipicul aşteptau cu coama împletită cu moţi roşii, după culoarea familiei de Romanov măreţele feţe care nu erau deloc aşa precum trebuia să crezi că sunt.