Învățături

V-ați întrebat vreodată de ce ne ia atât de mult să învățăm unele lucruri?De ce există mereu o perioadă necesară asimilării informației?Pentru mine acest proces implică un mare timp din propria viață pe care noi îl pierdem într-un mod destul de conștient.Învățăm multe și uităm tot pe atât în timp.Nu învățăm decât din acele experiențe care ne marchează, nu reținem decât 5% din ceea ce auzim, vedem sau simțim pe propria piele.
Cu câtă ușurință ne catalogăm unii pe alții ca insensibili sau ignoranți atunci când unii alegem să nu dăm importanță unor factori sau stări de fapt, sau atunci când pur și simplu dimensiunea axiologică este diferită.
Nu prea-mi place mie să fac teoria sforii aici pe blog, dar ieri, aflându-mă în autobuz, în drumul spre casă, vorbeam la telefon cu un prieten din Canada care m-a întrebat dacă sunt conștient de efectul lucrurilor pe care le învățăm și raportul lor numeric cu tipul alocat pentru asta.
Tot el mai mi-a zis să facem ca acel 5% să fie cât mai consistent, pentru că aceasta este variabila în funcție de care ne formăm cunoștințele despre lume, imaginile despre ceea ce ne înconjoară și pe baza acelui 5% ne formăm ca oameni.
Mi-aș dori să existe o metodă prin care să nu îmi mai irosesc timpul asimilând informație, pentru că acel timp este timp pierdut, asta pentru că mintea umană stochează informație într-o perioadă relativ uriașă de timp.Dacă stăm să adunăm tot timpul petrecut studiind sau învățând lucruri importante au mărunțișuri, vom afla că ne-am cheltuit o bună perioadă din viață pe un proces cognitiv de tot căcatul.
Omul este rezultatul experiențelor sale și se lasă purtat de setea inconștientă de cunoaștere.Ceea ce este în mod evident și mai frustrant este simplul fapt că nu știm la ce ne folosesc aceste informații lumești și dacă ele ne vor fi necesare undeva într-o existență post-mortem într-o lume spre care la acest moment putem doar aspira.
Na, cam așa cu asa.Mi-am dat seama între timp că mă simt deodată mai bine că am dat frâu liber acestor frământări.Nu le am cu schimbatu lumii-că mie mi se pare lumea destul de normală așa cum este ea- și cu voluntariatele pentru o viață mai bună, dar le am cu întrebările astea de-ți fut mațele și neuronii.

back to marlboros.
:)

Si a fost si Jacku'.

Acu vreo doi ani tin minte ca mi-am inceput existenta in acest oras tentacular, plin de oameni adepti ai cultului anti-apa, oras cu cladiri gri, haite de caini fara stapan, gunoaie aruncate pe jos, autobuze care nu vin la timp si multe altele...
Un oras plin de viata, de evenimente, un oras care incepea sa ma inghita, un oras plin de baruri si cluburi in care te puteai regasi, mai ales daca 18 ani traisesi intr-un oras uitat de provincie unde haosul si depravarea au lucrat constiincios ceva vreme.

Una din bodegile unde mi-am inceput existenta, a fost Jack...mda, micul si totusi marele Jack, plin de plete, plin de fum, plin de muzica buna si oameni cu care aveai ce vorbi.Tin minte ca atunci cand eram anul I veneam pret de trei luni aproape in fiecare zi in Jack.Si stiam ca in ziua urmatoare imi doream la fel de mult sa revin...sa beau bere Stejar si sa dezvolt aceleasi subiecte cu prietenii mei.Iar berea curgea in fiecare seara, ma intorceam mereu cu aceeasi placere in locul unde stiam ca lumea e a mea si stateam pana stiam ca e momentul sa prind in fuga ultimul metrou, cel de 11.:D

In Jack acum doi ani daca nu ma insel, intr-o seara ploioasa de noiembrie mi-am cunoscut cei mai buni prieteni...pe care ii am si acum si care regreta la fel de mult disparitia acestui loc de pe harta bodegilor bucurestene.In Jack era cateaua, in Jack era muzica, rockereala, mirosul de parchet umed, lumea imbracata cernit, lumea care vroia sa se distreze, capatanile de vita(sau ce faptura incornorata mai era aia)...in Jack se duceau momente din viata noastra.

Mereu am asociat toamna, ploaia si nu in cele din urma berea cu atmosfera din Jack.Mirosul de heavy metal cu muzica buna de demult, cu rockeri batrani, cu pantaloni de piele... cu rockeri tineri sau simpli amatori, cu parchetu umed imbibat poate de alcool...cu miros de vin fiert iarna...

O bodega la care stramba din nas majoritatea celor care n-aveau legatura cu ce se petrecea acolo, un loc mizer pentru cei cu nasu' pe sus, un paradis pentru altii, un refugiu pentru betivanii care-si beau ultimu franc...acela era Jacku.

Si Jacku nostru nu mai e...nici muzica...nici cateaua...Jackul nu mai e.(scuzati-ma dar mi se pare cam greu sa scriu fraza asta...nu stiu cat de bine a sunat dar exprima realitatea).

Sunt scarbit de faptul ca unele locuri se inchid asa peste noapte, unele locuri care poate au devenit legenda, unele locuri care au unit oameni si identitati, locuri de care oamenii isi vor aduce mereu aminte cu placere...locuri care au ramas mereu vii in acel colt de memorie.

M-a intristat nespus cand am aflat vestea de pe blogul Cristinei, pe rockonhome.wordpress.com acu vreo doua luni jumate...si mi s-a parut necinstit ca un asemenea loc sa fie sters de pe harta barurilor de rock.Si-asa sunt putine la numar, si totusi numeroase in comparatie cu multe capitale europene, una dintre ele fiind cea in care ma aflu de o luna si ceva, si in care in afara de un Hard Rock Caffe tras oarecum de par, altceva nu mai e...nemaivorbind de evidenta inexistenta a unei bodegi ca Jacku'... Jacku' cel care nu mai e.

Un bun prieten de-al meu cu care am mers de mai multe ori intr-acolo sa bem cate ceva, mi-a zis cand i-am povestit ca baru nostru s-a inchis:"Eh, nene aia or sa trebuiasca sa faca o sfestanie zdravana cand s-or muta pe locul Jackului"...eu cred ca nu mai e nevoie de nimic, odata ce spiritul Jackului a disparut...a disparut cel putin pentru o perioada si o lume cu el.

E drept?E fain?Asa, deodata pe nepusa masa sa se inchida una din cele mai faine bodegi in care am baut vreodata?Omenire, daca ai ceva de spus, orice referitor la acest subiect, manifesta-te...vreau sa-ti aud parerea.Daca stii ceva de urma Jackului, unde a fugit, unde-l pot regasi in Bucuresti, da-mi de veste caci eu il caut pe batranu, fascinantu, mizerul, fumigenul si heavy metalistul Jack. :| :(