Domle' îmi dai și mie cafeau-aia odată sau ce faci?

Acum vreo 5 ani rețin că eram undeva prin Ungaria, între Gyor și Viena, mai precis în mijlocul unei pustietăți.Peisaj monoton, nestrăbătut, lin.Puszta, cu alte cuvinte, sau câmpie sălbatică cum îi spun oamenii locului.Era noapte, trecut bine de ora 2 și era super mega frig.Simțeai hainele cum se lipesc de tine și cum frigul nopții îți intra în oase încet. Mașina oprise la un telepass din ăla de unde-ți poți cumpăra Haribo și apă Evian sau Voslauer de-aia cu aromă de fructe la extra preț.În noaptea aia însă țin minte că tot ce îmi doream era o cafea caldă pentru a mă mai revigora și rețin cu acuratețe că nenea ungur de la cafenea de-abia înțelegea engleză și deși mereu am urât să gesticulez, la acel moment a trebuit să o fac..Îi tot spuneam eu că de fapt eu crăp de frig și că aș dori foarte mult o cafea, știi...ca să nu deger.S-ar fi oferit el să-mi încălzească coaiele?Nu cred. În final am primit mult dorita cafea și am ieșit din telepass.M-am așezat la vreo câțiva zeci de metri pe iarba plină de rouă.Purtam pantaloni scurți și șlapi.Nu speram să fie atât de frig totuși la latitudinea respectivă pe la începutul lui septembrie.Începeam să simt dorul căldurii din Italia.Dorul pastelor și dorul de limoncello, hehe În acea noapte însă mi-am înfășurat hanoracul gros cu glugă în juru-mi și am început să privesc cerul.Era o noapte super rece, nesperat de rece și după câteva minute bune petrecute în afara mașinii deja intrasem într-o stare din aia în care plăcerea se îmbină cu discomfortul creat de temperatura scăzută.Nu cred că erau mai mult de 6 grade oricum. Privind spre cer, vedeam stelele.Păreau departe, sus în înălțimi și preț de câteva secunde am simțit răceala lor.Îmi sorbeam cafeaua fierbinte rezemat de rucsac, stând pe iarba aceea semi udă nerealizând că de fapt era târziu, că de fapt undeva în niște orașe din apropiere oamenii normali dormeau fără să le pese de frig. În acea noapte însă m-am bucurat de frig.De fiecare pișcătură și de fiecare încrețire a pielii în raport cu frigul. Am stat acolo poate vreo douăzeci de minute, bucurându-mă de cafeaua caldă și de aburul ei până când am plecat mai departe către locul ăla în care orizontul devenea roșiatic, semn că soarele avea să răsară.Mirosul cafelei a persistat mult timp însă în nările și în mintea mea mult timp după plecarea din acea pustietate. Am uitat să mai privesc spre cer. Poate pentru că în colțul meu de lume cerul este mereu acoperit de nori.